Tweet

Cesaţionismul – dovezi că darurile carismatice au încetat

Afirmă Biblia într-un mod categoric că darurile carismatice au încetat? Poate fi demonstrat cesaţionismul (ipoteza că ele au încetat)? Unii sunt de părere că Scriptura nu oferă dovezi concludente în acest sens.

Din punctul nostru de vedere însă, Cuvântul lui Dumnezeu vorbeşte foarte clar despre dispariţia darurilor revelatoare şi a darurilor-semne încă din vremea apostolilor, ba chiar atât de clar încât opinia contrară s-a făcut auzită la modul serios abia cam de un secol încoace.

Termenul cesaţionism provine din marile mărturisiri de credinţă formulate în secolul al 17-lea, precum Mărturisirea de la Westminster şi Mărturisirea Baptistă. Ambele folosesc acelaşi cuvânt. Vorbind despre felul în care Dumnezeu Şi-a revelat voia şi a exprimat-o în Scripturi, mărturisirile spun astfel: „Întrucât căile pe care odinioară Dumnezeu le-a folosit ca să descopere poporului Său voia Lui au încetat (eng. ceased, n.tr.)”. Cuvântul nu se regăseşte propriu-zis în Biblie, însă doctrina da.

Nu numai că revelaţia este completă şi a încetat, dar la fel s-a întâmplat şi cu semnele care arătau că revelaţia era în desfăşurare. Prezentăm în continuare şase dovezi biblice potrivit cărora darurile revelatoare au încetat (vedeniile, vorbele de cunoştinţă, vorbele de înţelepciune şi profeţiile), la fel ca darurile-semne (vindecările şi vorbirea în limbi). Dumnezeu continuă să vindece şi astăzi, fără doar şi poate, însă o face ca răspuns la rugăciuni şi nu prin mâinile unui vindecător înzestrat cu acest dar.

Nu vom folosi în acest articol pasajul controversat din 1 Corinteni 13:8-10 pentru a dovedi încetarea darurilor. Ne vom referi doar la pasaje pe care le considerăm concludente.

1. Încetarea odată cu apostolii

Prima dovadă în sprijinul cesaţionismului (încetarea darurilor revelatoare şi a darurilor-semne) este că vindecările şi minunile au fost făcute numai de apostoli şi au fost semnele speciale care i-au autentificat pe aceştia. În 2 Corinteni 12:12, Pavel spune: „Semnele unui apostol le-aţi avut printre voi în toată răbdarea, prin semne, puteri şi minuni care au fost făcute între voi.”

În biserica din Corint au fost unii care au pus sub semnul întrebării apostolia lui Pavel. În apărarea lui, el atrage atenţia asupra faptului că are darul vindecării şi darul de a face alte semne miraculoase, afirmând că numai apostolii puteau face astfel de lucruri.

Cartea Faptele Apostolilor afirmă în mod specific faptul că vindecările şi minunile au fost făcute doar de către apostoli, care acum nu mai există.

    Cartea Faptele Apostolilor afirmă în mod specific faptul că vindecările şi minunile au fost făcute doar de către apostoli, care acum nu mai există.Apostolul era o persoană care Îl însoţise pe Domnul pe pământ, Îl văzuse după înviere şi primise în mod personal trimiterea din partea Lui. Ca martor special al învierii, apostolul avea puterea să vindece. Totodată, Duhul Sfânt avea să-i descopere „tot adevărul” (Ioan 14:26 şi 16:13) şi el avea să scrie sau să confirme Scriptura inspirată.

Credincioşii aveau nevoie să ştie cine erau apostolii adevăraţi ca să le respecte autoritatea unică. Ei îi puteau identifica pe baza vindecărilor şi a altor semne. Nimeni din afara grupului de apostoli (care includea şi doi asistenţi amintiţi cu numele) nu putea face aceste lucruri. Dacă ar fi putut, nimeni nu avea cum să ştie cu certitudine cine erau apostolii adevăraţi.

În Faptele Apostolilor 2:43 şi 5:12 se afirmă din nou foarte clar că toate minunile au fost făcute „prin mâinile apostolilor”. Ei erau singurii care puteau folosi acest semn. De asemenea, Evrei 2:3-4 leagă foarte clar darul vindecării de persoanele apostolilor.

Pavel a fost apostol în virtutea faptului că L-a văzut pe Domnul înviat şi că a primit o trimitere directă din partea Lui. Lipsa timpului petrecut de Pavel alături de Cristos pe pământ a fost compensată prin revelaţii speciale şi unice de care a avut el parte. Pavel afirmă că el era o „stârpitură” (1 Corinteni 15:8), indicând prin aceasta că era singurul apostol din afara grupului iniţial şi, prin urmare, ultimul apostol. (Pretenţiile unora din zilele noastre că sunt apostoli nu respectă criteriile biblice, fiind astfel greşite.)

Cei care pretind că cesaţionismul (încetarea darurilor-semne) nu poate fi demonstrat pe baza Scripturii uită că Faptele Apostolilor afirmă în mod specific faptul că vindecările şi minunile au fost făcute doar de către apostoli, care acum nu mai există.

După ce bisericile au crescut şi s-au înmulţit, Petru a călătorit la Lida şi la Iope, unde a făcut celebra vindecare a lui Enea şi a înviat-o pe Dorca din morţi. Toţi locuitorii din cele două oraşe au rămas uimiţi fiindcă niciun alt credincios de acolo nu era capabil să facă asemenea lucruri.

Când un tânăr a căzut de la o fereastră în Troa şi a murit, un singur om dintre toţi cei prezenţi acolo a avut puterea să-l învie, şi acela a fost Pavel. Ideea carismatică conform căreia mulţi creştini făceau vindecări pur şi simplu nu are suport în Noul Testament. Apostolii au fost singurii despre care se spune că au vindecat, împreună cu doi asistenţi sau delegaţi ai apostolilor – Ştefan şi Filip, şi posibil Barnaba.

Singura dată când cineva din afara acestui grup a făcut o vindecare a fost atunci când Domnul i-a poruncit lui Anania să-l vindece pe Pavel. În afară de aceste situaţii, în biserica primară nu au existat alte cazuri de vindecări. Ideea penticostală / carismatică potrivit căreia vindecările erau făcute în mod frecvent de creştini obişnuiţi nu are niciun suport în Biblie. Astfel, textul infailibil al Scripturii dovedeşte că toată abordarea carismatică a vindecărilor este o mare eroare clădită pe un mit. Textul demonstrează că vindecările şi minunile au fost limitate la o categorie de oameni care în ziua de azi nu mai există.

2. Rolul temporar al vorbirii în limbi

A doua dovadă că cesaţionismul poate fi demonstrat pe baza Scripturii (ipoteza că darurile-semne au încetat) are legătură cu vorbirea în limbi. Mai exact, ne referim la afirmaţia biblică conform căreia Dumnezeu a dat vorbirea în limbi ca un semn special pentru evrei prin care aceştia să ştie că noua eră a lui Mesia a venit.

În 1 Corinteni 14:21-22, Pavel zice:

„În Lege este scris: «Voi vorbi norodului acestuia prin altă limbă şi prin buze străine, şi nici aşa nu Mă vor asculta, zice Domnul.» Prin urmare, limbile sunt un semn nu pentru cei credincioşi, ci pentru cei necredincioşi.”

Cu alte cuvinte, darul vorbirii în limbi a fost menit să le dovedească într-un mod miraculos evreilor care refuzau să creadă în Cristos că asistau la începutul unei noi ere istorice şi al unei noi ordini bisericeşti. Acest dar nu era pentru evreii care veniseră deja la credinţă, ci era o promisiune şi o avertizare pentru aceia care încă nu credeau. Nu era pentru Neamuri, ci pentru evrei.

Pavel a citat aici din Isaia 28:11, capitol în care Isaia profeţeşte despre venirea lui Cristos. Ca semn pentru evrei, Isaia spune că poporul va primi acest mesaj prin nişte oameni „cu buze bâlbâitoare şi cu vorbirea străină”.  Limbile neamurilor le va da de lucru, o experienţă cât se poate de umilitoare pentru evrei. În acelaşi timp, era semnul că era mesianică avea să aducă Neamurile în biserică, iar Evanghelia avea să fie predicată în alte limbi.

În felul acesta avea să fie semnalată noua eră în care Dumnezeu avea să coboare steagul bisericii evreilor şi avea să-l arboreze pe cel al bisericii lui Isus Cristos formate din evrei şi Neamuri laolaltă. Evreii necredincioşi care s-au împotrivit lui Cristos şi s-au agăţat de veşmintele lui Moise aveau să audă Cuvântul lui Dumnezeu predicat în limbile barbare ale Neamurilor.

Toate aceste lucruri s-au întâmplat începând cu ziua Rusaliilor. Evreii au fost chemaţi şi avertizaţi în mod corespunzător, însă vorbirea în limbi nu este amintită în altă parte decât în Faptele Apostolilor şi în 1 Corinteni 12-14, semnalând faptul că ea şi-a îndeplinit menirea de a-i avertiza pe evrei cu privire la sosirea noii ere.

Era bisericii a fost anunţată în timpul vieţii apostolilor, după care semnul a fost retras. Ceea ce unii consideră azi ca fiind vorbire în limbi nu are loc în prezenţa unor evrei necredincioşi şi nu are nicio legătură cu semnul din Noul Testament. Acel semn care arăta că era bisericii a venit şi-a atins scopul şi a fost depăşit de realitatea pe care a indicat-o.

Evanghelia este predicată acum în aproape toate limbile lumii, iar semnul care arăta că acest lucru se va întâmpla a încetat demult. Rolul vorbirii în limbi (conform învăţăturii lui Pavel) a fost îndeplinit, dovedind încetarea acesteia.

3. Vorbirea în limbi a însemnat folosirea unor limbi reale

A treia dovadă în sprijinul cesaţionismului o amplifică pe cea de-a doua şi constă în faptul că în ziua Rusaliilor (şi puţină vreme după aceea) a existat un dar al vorbirii în limbi reale, umane, care nu a mai apărut niciodată în istorie de atunci şi până astăzi. Ar trebui să fie evident că limbile miraculoase din Faptele Apostolilor şi 1 Corinteni nu au mai fost folosite niciodată de atunci încoace.

Vorbirea în limbi din zilele noastre nu foloseşte niciodată o limbă umană cunoscută, ci este o vorbire fără sens şi nearticulată. Ea nu are nimic miraculos. În Noul Testament, Duhul îi dădea celui ce vorbea în limbi abilitatea de a vorbi într-o limbă existentă pe care nu o învăţase niciodată, astfel încât toţi cei care-l cunoşteau încă din copilărie erau uimiţi de această abilitate.

La vorbirea în limbi au fost martori şi evrei (aceasta fiind un semn special pentru ei). În ziua Rusaliilor, mulţi evrei care locuiau pe alte meleaguri au auzit vorbindu-se în limbile acelor ţări, putând să confirme autenticitatea vorbitorilor. După Rusalii, Duhul a dat unor traducători darul miraculos de a înţelege, astfel încât ei să poată confirma autenticitatea limbii vorbite. Din vremurile biblice şi până astăzi nu s-a mai întâlnit aşa ceva.

Astăzi, cei care apără continuitatea vorbirii în limbi arată spre 1 Corinteni 13:1, unde Pavel, vorbind la modul ipotetic, spune că şi dacă ar vorbi în limbi îngereşti, dacă n-ar avea dragoste, lucrul acesta ar fi lipsit de orice valoare. Căutând cu disperare un text de sprijin, învăţătorii carismatici găsesc în cuvintele lui Pavel justificarea pentru vorbirea în nişte limbi extatice şi nearticulate, deşi e foarte clar pentru orice persoană cu judecată că această interpretare a versetului este complet greşită.

Descriind utilizarea unor limbi adevărate, Biblia ne semnalează de fapt că aceste daruri au încetat. Ele pur şi simplu nu au mai apărut în toată istoria şi pe toată faţa pământului, din primele zile ale existenţei bisericii şi până astăzi. Ceea ce se întâmplă în zilele noastre este că unii oameni (care pot fi foarte bine nişte creştini sinceri), din dorinţa de a face ceea ce le cer conducătorii lor, caută să vorbească într-o „limbă” care încalcă regulile vorbirii. Ei nu reuşesc însă să vorbească în limbi reale şi nici nu înţeleg ceea ce rostesc.

Cesaţionismul este afirmat clar în Scriptură prin faptul că tocmai felul în care Scriptura descrie nişte limbi reale, existente, nu poate fi aplicat la alte fenomene care s-au petrecut de atunci încoace.[1]

Din vremurile biblice şi până astăzi am fost martori la reforme glorioase şi la treziri spirituale extraordinare în care Duhul lui Dumnezeu a găsit cu cale să lucreze cu o putere neobişnuită. Şi totuşi, nu avem nici măcar o singură relatare sau pretenţie că cineva ar fi vorbit într-o limbă adevărată pe care nu o învăţase niciodată. Aceasta este o dovadă clară că darul vorbirii în limbi a încetat.

4. Absenţa poruncii de a alege profeţi

A patra dovadă în favoarea cesaţionismului este următoarea: nicăieri în Noul Testament nu apare o poruncă referitoare la numirea de apostoli, profeţi, vindecători sau alte roluri de felul acesta. Acest lucru este extrem de important, întrucât Dumnezeu a lăsat în Noul Testament un tipar foarte amănunţit pentru viaţa bisericii. Este adevărat că unii creştini nu agreează ideea că Biblia furnizează modelul de viaţă pentru biserică, însă cei mai mulţi creştini cu orientare baptistă şi biblică acceptă această ipoteză.

Apostolul Pavel ne porunceşte în repetate rânduri să-i călcăm pe urme în ceea ce priveşte organizarea şi funcţionarea bisericii, iar epistolele pastorale ne arată cu de-amănuntul cum trebuie să ne purtăm şi să lucrăm în biserica lui Dumnezeu. Ele comunică tiparul exact pentru biserica din orice vreme.

Noi încălcăm tiparul perfect al lui Dumnezeu atunci când alegem în biserică funcţii pe care El nu le-a indicat şi nu le-a poruncit

    Noi încălcăm tiparul perfect al lui Dumnezeu atunci când alegem în biserică funcţii pe care El nu le-a indicat şi nu le-a poruncit. Scriptura ne oferă instrucţiuni foarte clare cu privire la alegerea prezbiterilor şi diaconilor cu rol în predicare şi în conducere, însă nu spune absolut nimic despre numirea de apostoli (pentru că rolul lor nu era menit să continue) sau despre recunoaşterea şi acreditarea profeţilor (pentru că darurile revelatoare au încetat în clipa când Biblia a fost scrisă în întregime). Tot astfel, lipsesc şi instrucţiunile cu privire la alegerea de vindecători.

Acesta nu este doar un argument prin omisiune, ci o dovadă că aceste roluri şi funcţii nu au fost menite să continue. Instrucţiunile referitoare la tot ce ţine de organizarea bisericii sunt complete, detaliate şi suficiente pentru biserică până la întoarcerea lui Cristos. Noi încălcăm tiparul perfect al lui Dumnezeu atunci când alegem în biserică funcţii pe care El nu le-a indicat şi nu le-a poruncit. Noi încălcăm de fapt Scriptura.

Cum poate spune cineva că nu avem dovezi biblice clare că darurile au încetat, când tiparul lăsat pentru biserică nu conţine nicio instrucţiune cu privire la perpetuarea vorbitorilor inspiraţi şi a făcătorilor de semne? Aceasta este o dovadă clară în sprijinul cesaţionismului – mai puţin în situaţia în care nu credem în suficienţa Scripturii şi nu credem că Dumnezeu a lăsat un tipar pentru biserica Sa.

5. Revelaţia este acum completă

A cincea dovadă în sprijinul cesaţionismului este faptul că Biblia afirmă foarte clar că revelaţia este acum completă. Ulterior perioadei apostolilor nu mai poate exista revelaţie nouă. Am amintit deja că în Ioan 14:26 şi în Ioan 16:13 Domnul Isus Cristos le afirmă şi le repetă ucenicilor că la venirea Lui, Duhul Sfânt îi va călăuzi în tot Adevărul.

Ei vor scrie cărţi care vor face parte din Noul Testament şi vor confirma scrierile nou-testamentale inspirate ale altora. Curând va fi revelat tot Adevărul şi după perioada apostolilor nu va mai exista revelaţie a Scripturii. Atunci, Cuvântul va fi complet.

Cât de mult ne bucură lucrul acesta! Cât de dificil ne-ar fi astăzi dacă ar putea răsări oriunde (aşa cum se întâmplă în lumea carismatică) oameni cu o revelaţie nouă. Cine ar mai putea şti ce este drept şi ce este adevărat? Scriptura este însă unitatea de măsură supremă, ea fiind completă şi perfectă, suficientă şi credibilă.

Iuda a vorbit despre o credinţă care „a fost dată sfinţilor o dată pentru totdeauna”. El şi-a scris epistola probabil cu vreo 25 de ani înainte de scrierea ultimei cărţi a Bibliei, dar suficient de târziu pentru ca toate doctrinele principale şi poruncile pentru biserică să fi fost deja revelate. În această etapă finală a revelaţiei, el vorbeşte despre credinţa dată o dată pentru totdeauna. Ea este completă; în curând (privind din perspectiva lui Iuda), revelaţia va înceta.

Ultimele versete ale Bibliei ne avertizează să nu adăugăm şi să nu scoatem nimic din cuvintele cărţii Apocalipsa, însă avertismentul se referă în mod evident la întreaga Biblie, şi nu doar la ultima carte. Ştim lucrul acesta pentru că acest avertisment de final este ecoul celui dat de Moise în prima carte a Bibliei (primele cinci cărţi au fost iniţial o singură carte), şi anume în Deuteronomul 4:2: „Să n-adăugaţi nimic la cele ce vă poruncesc eu şi să nu scădeţi nimic din ele” (cuvinte repetate de Moise în Deuteronomul 12:32).

Încheierea revelaţiei este dovedită şi de faptul că apostolii şi profeţii sunt consideraţi temelia bisericii.

În Efeseni 2:20 se spune că biserica a fost „zidită pe temelia apostolilor şi prorocilor [adică a profeţilor din Noul Testament], piatra din capul unghiului fiind Isus Cristos.” Temelia este ceva final şi stabil, în timp ce construcţia este în curs de ridicare.

Cum rămâne cu profeţia lui Ioel citată de Petru în ziua Rusaliilor şi care spune că la turnarea Duhului, toţi credincioşii, bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni, vor proroci? Nu înseamnă aceasta că profeţiile vor continua până la întoarcerea Domnului? Nu, întrucât modul în care înţelegem noi această profeţie trebuie să fie în acord cu învăţătura clară a Bibliei că revelaţia s-a încheiat curând, după care a încetat.

Tocmai această revelaţie completă (în mod special Evanghelia) va fi mărturisită de credincioşii din toate timpurile şi din lumea întreagă, bărbaţi şi femei, până la sfârşitul veacurilor. Ei vor avea în continuare vedenii şi visuri în sensul că vor primi, vor aprofunda şi vor proclama „vedeniile şi visurile” descoperite în Biblie. „Prorocia” lor nu va însemna primirea unei revelaţii noi. De asemenea, ei vor visa planuri şi progrese ale Evangheliei. În acest sens, profeţia lui Ioel se împlineşte şi acum.

Manifestările extraordinare precum vorbirea în limbi dispăruseră în mod cert la momentul când Petru şi-a scris cele două epistole, întrucât el nu face nicio menţiune cum că astfel de lucruri caracteristice începutului bisericii ar mai fi existat.

Întrucât revelaţia s-a încheiat în timpul vieţii apostolilor, vedem că şi misiunea apostolilor şi a profeţilor a luat sfârşit. Iar dacă darurile revelaţiei au încetat, înseamnă că au încetat şi semnele care i-au autentificat pe autorii inspiraţi. Ne amintim de cuvintele lui Pavel: „Semnele unui apostol le-aţi avut printre voi … prin semne, puteri şi minuni care au fost făcute între voi” (2 Corinteni 12:12).

Cum poate spune cineva că nu există dovezi biblice în favoarea cesaţionismului, când Scriptura afirmă cu tărie că toată revelaţia a fost încheiată, asemenea unei temelii, încă de la începutul erei bisericii?

6. Scriptura vorbeşte despre sfârşitul darurilor

A şasea dovadă în favoarea cesaţionismului este faptul că Scriptura însăşi ne arată că darurile erau pe cale de dispariţie încă din acea vreme. Pavel, de exemplu, cu toate că primise puterea apostolică de a face semne şi minuni pline de putere, nu a putut să-i vindece pe Timotei, pe Trofim sau pe Epafrodit.

Tot despre încetarea darurilor de vindecare vorbeşte şi Iacov 5, unde autorul dă îndrumări cu privire la rugăciunea pentru cei bolnavi şi la puterea mâinilor de către prezbiteri peste cei ţintuiţi la pat. Este evident în acest pasaj că nu e vorba de vreun vindecător cu un dar special, ci numai de prezbiterii care se roagă.

Cu toate că este menţionată şi ungerea, aceasta se face fără întrebuinţarea cuvântului grecesc care descrie ungerea religioasă. Termenul grecesc folosit aici este unul cu un sens foarte practic, de „frecare” cu ulei, mai degrabă ca remediu pentru rănile apărute în urma unei şederi îndelungi la pat. Iacov spune de fapt: „Nu vă gândiţi atât de mult la lucrurile cereşti încât să nu mai fiţi de niciun folos în lucrurile pământeşti, ci duceţi nişte leacuri la cei suferinzi.”

Noi putem şi trebuie să ne rugăm pentru vindecare, dar voia lui Dumnezeu ar putea  fi ca bolnavul să mărturisească despre harul lui Dumnezeu în suferinţa lui.

   Noi putem şi trebuie să ne rugăm pentru vindecare, dar voia lui Dumnezeu ar putea  fi ca bolnavul să mărturisească despre harul lui Dumnezeu în suferinţa lui. Lucrul care contează cel mai mult este rugăciunea. Din instrucţiunile date de Iacov reiese foarte clar că nu există un vindecător cu un dar special care să fie adus pentru a-i porunci bolnavului să se vindece ori pentru a-l atinge pe acesta în vederea vindecării. Punerea mâinilor prezbiterilor este un act simbolic ce transmite dragostea, purtarea de grijă şi responsabilitatea bisericii.

Pasajul din Iacov conţine patru îndemnuri la rugăciune şi ne învaţă că ar trebui să spunem: „Dacă va vrea Domnul, vom trăi şi vom face cutare sau cutare lucru.” Noi putem şi trebuie să ne rugăm pentru vindecare, dar voia lui Dumnezeu ar putea fi ca bolnavul să mărturisească despre harul lui Dumnezeu în suferinţa lui.

Ideea de bază a acestui articol este că în Iacov 5 nu se vorbeşte despre o persoană care ar avea puterea să vindece. Vindecarea o dă Dumnezeu ca răspuns la rugăciune. Ceea ce trebuie să facă biserica în permanenţă este să se roage pentru vindecare, amintindu-şi că unii sunt chemaţi să trăiască pe pământ „ca pildă de suferinţă şi de răbdare” (Iacov 5:10).

Faptul că Iacov nu spune nimic despre darul vindecării este o dovadă incontestabilă că puterea de a vindeca fusese îndepărtată de la oameni destul de devreme în perioada apostolică.

Un cititor neutru ar presupune că darurile biblice au fost date pentru a fi permanente?

Unii au sugerat că dacă un nou convertit lipsit de orice experienţă în viaţa bisericii ar citi Biblia fără orice altă sursă de informaţie, nu i-ar trece niciodată prin minte că darurile carismatice au încetat. Însă dimpotrivă, sunt mulţi oameni (cunoaştem personal câţiva) care au avut alte credinţe şi s-au întors la Cristos citind singuri Biblia, urmând ca apoi să devină parte din biserică. Având la dispoziţie doar Biblia, ei nu s-au aşteptat să găsească în biserică un peisaj carismatic. De cele mai multe ori – şi tot mai mult odată cu trecerea timpului – credincioşii părăsesc bisericile carismatice deoarece îşi dau seama că ceea ce se petrece acolo nu este ceea ce au găsit în Biblie.

Citind cu atenţie Faptele Apostolilor, ei descoperă că numai apostolii au avut darul vindecării şi atunci se simt induşi în eroare de ideea penticostal-carismatică conform căreia vindecările au fost făcute de numeroşi oameni.

Unii se întreabă care a fost semnificaţia sau scopul iniţial al vorbirii în limbi şi, când descoperă citindu-l pe Pavel că acestea au fost destinate în mod special pentru evrei, se simt din nou înşelaţi de către învăţătorii lor.

Acelaşi sentiment îl trăiesc şi atunci când devine evident că limbile au fost de fapt limbi adevărate – o minune mult mai mare decât pronunţarea unor sunete neinteligibile.

Când aceşti credincioşi înţeleg importanta tiparului biblic pentru viaţa bisericii, în mintea unora dintre se naşte întrebarea – „Unde sunt indicaţiile Bibliei cu privire la numirea apostolilor, profeţilor şi vindecătorilor în zilele noastre?” Ei descoperă că acestea nu există şi atunci devin şi mai nemulţumiţi de învăţătura pe care au primit-o.

Astfel, în mintea lor se naşte o îndoială cu privire la autoritatea şi suficienţa Scripturii şi ei se întreabă: „Oare nu este revelaţia completă? Atunci cum pot fi valabile şi inspirate profeţiile din zilele noastre?” Şi atunci devine evident că toate profeţiile „cu autoritate” pe care le-au auzit sunt de fapt o mare greşeală şi o mare dezamăgire.

Mulţi credincioşi cu capul pe umeri înţeleg singuri că pentru carismatici, Scriptura este depăşită ca importanţă de imaginaţia umană şi de experienţele mistice.

În fine, cu cât aceşti prieteni ai noştri studiază mai bine Cuvântul, cu atât văd mai bine dovada că semnele au încetat la scurt timp după apariţia lor spectaculoasă.

Toate acestea nu înseamnă că Domnul nu îi mişcă pe oameni să-şi amintească de diverse îndatoriri sau adevăruri, că nu le porunceşte să facă anumite lucruri sau că nu îi avertizează cu privire la anumite pericole iminente. Vorbim însă despre nişte comunicări divine şi nu despre revelaţii sau daruri.

În istoria bisericii au fost situaţii documentate în care oamenii au primit comunicări din partea lui Dumnezeu cu privire la anumite evenimente sau persoane care reprezentau o ameninţare, însă acestea nu au fost niciodată revelaţii de doctrină. Astfel de lucruri s-au întâmplat de obicei în perioadele de persecuţie aspră. În Rusia, de exemplu, în perioada dinainte de Perestroika, au fost semnalate cazuri foarte credibile în care slujitori importanţi ai lui Dumnezeu au scăpat de arest într-un mod miraculos pentru că Domnul le-a comunicat să nu meargă într-un anumit loc. Ulterior s-a aflat că dacă ar fi mers, ar fi căzut într-o capcană întinsă de serviciile secrete sovietice. Niciunul dintre cei care au beneficiat însă de aceste atenţionări nu a primit un dar pe care să-l folosească în mod repetat şi cu certitudine nu a primit o revelaţie a unui adevăr doctrinar. Dumnezeu îi poate salva şi binecuvânta pe credincioşi în multe feluri, dar aceasta nu înseamnă în niciun fel revărsarea darurilor apostolice sau profetice peste anumite persoane.

Daunele produse de învăţătura carismatică

Mulţi carismatici ajung să vadă diferenţa enormă între Biblie şi învăţătura pe care au primit-o în biserică. Aceşti sceptici sunt deranjaţi adeseori de faptul că mulţi catolici, care îşi leagă mântuirea de Maria, de împărtăşanie şi de fapte bune, pot şi ei să vorbească în limbi şi să profeţească. Ba chiar mulţi dintre ei se închină exact în acelaşi fel ca protestanţii carismatici.

În plus, carismaticii sceptici mai aud şi că vorbirea în limbi este practicată şi în culte necreştine. Nu trebuie să fii creştin născut din nou ca să vorbeşti în limbi de natură carismatică, fiindcă această vorbire nu este un dar adevărat al Duhului.

În mişcarea carismatică sunt mulţi creştini sinceri, însă credem că încercarea de a readuce la viaţă darurile revelatoare şi darurile-semne este o eroare cât se poate de dăunătoare. Iar daunele produse de ea se văd în apariţia unor ramuri importante ale acestei mişcări în care Evanghelia a murit cu desăvârşire, îngropată sub tot felul de extravaganţe nebiblice.

Există grupări carismatice foarte mari care neagă lucrarea de ispăşire a lui Cristos şi chiar Trinitatea. (Unul dintre cei mai cunoscuţi predicatori şi autori carismatici ai lumii respinge doctrina despre Trinitate.)

Bisericile carismatice sunt dominate de o muzică lumească ce aduce a spectacol, ba chiar în stiluri dintre cele mai extreme şi mai păgâne. Reprezentaţiile teatrale ale liderilor carismatici avizi de bani sunt pe toate posturile de televiziune religioase, iar erezia evangheliei prosperităţii este parcă pretutindeni.

Numeroşi impostori atrag mulţimi mari de oameni la aşa-zisele cruciade de „vindecare” organizate în toată lumea. Până şi metode de ghicire a norocului care se practică la diverse spectacole sunt prezentate ca minuni spirituale în biserici odinioară respectabile.

Curentul deosebit de puternic care împinge în mod constant mişcarea carismatică tot mai departe de Biblie este dovada unei erori fundamentale, şi anume ideea că darurile revelatoare şi darurile-semne sunt permanente. Dorinţa de a le experimenta atrage după sine o dublă greşeală: mai întâi, reducerea darurilor la ceva non-miraculos (de ex: rostirea de fraze neînţelese în loc de vorbirea în limbi cunoscute); în al doilea rând, bagatelizarea Scripturii, care acum trebuie să se plece în faţa unor visuri, vedenii „cuvinte din partea Domnului” şi alte aşa-zise revelaţii închipuite. La fel au de suferit şi creştinii în mod individual, credinţa lor fiind abătută de la Domnul şi de la Cuvântul Lui înspre lucruri fenomenale şi senzaţionale.

Ne rugăm din toată inima ca Dumnezeu să-i elibereze pe adevăraţii Lui copii de sub povara tot mai mare a acestei îndepărtări cumplit de greşite de la Scriptură. Există dovezi suficiente că cesaţionismul este un adevăr biblic.

Lectură recomandată

Citiţi mai multe în Peter Masters Epidemia Vindecărilor, disponibilă la editura Făclia (www.faclia.ro).