Tweet

Conceptul de călător

         BIBLIA oferă nenumărate exemple de călători. Capitolul al unsprezecelea din Epistola către Evrei vorbeşte printre alţii de Abel, Enoh, Noe, Avraam, Isaac şi Iacov, pe care îi descrie ca fiind „străini şi călători pe pământ”.

Cuvântul „străini” este folosit cu sensul său comun, acela de oameni care au o cultură diferită şi care vorbesc o limbă diferită. „Călătorii” sunt aceia care locuiesc într-o ţară străină, departe de poporul lor natal.

În Biblie, cuvântul „călător” sugerează ideea de călătorie spre casă, aşa cum reiese din Evrei 11:14. Termenul îi descrie pe aceia care sunt „în căutarea unei patrii”. Călătorii în accepţiunea biblică locuiesc într-o altă ţară, alături de comunitatea locală, însă nu sunt asimilaţi niciodată acesteia. Ei sunt nişte „venetici” gata oricând să se întoarcă acasă. Chiar dacă realizează lucruri mari pentru ţara în care trăiesc (aşa cum a făcut Iosif), ei nu încetează nicio clipă să fie călători.

Călătorii nu sunt ca emigranţi care aleg să se stabilească într-o altă ţară pentru că îşi fac o carieră acolo sau pentru că le place mai mult acolo decât în ţara lor. Cei mai mulţi „emigranți” sunt acolo unde sunt pentru că aşa au ales ei, în vreme ce călătorul din Biblie nu tânjeşte să fie unde este decât pentru a putea sluji Domnului, pentru mântuirea sufletelor şi din dragoste pentru familia lui. Interesul principal al călătorului nu este legat de ţara unde locuieşte acum.

Conceptul de călător este deosebit de important pentru creştini, întrucât el ne oferă îndrumare cu privire la statutul credinciosului în toate circumstanţele vieţii. Fără acest concept am deveni mult prea sensibili la toate problemele şi încercările vieţii.

Conceptul de călător este de o importanţă vitală mai ales în vremurile de acum, când un număr tot mai mare de credincioşi evanghelici ne încurajează să fim „progresişti” sau „relevanţi din punct de vedere cultural” şi să ieşim mult mai mult în lume. Cuvântul „călător” în sine este un semnal de alarmă care ne aduce aminte de datoria noastră de a fi diferiţi şi puşi deoparte pentru Cristos.

Învățătura nouă din zilele noastre ne spune să iubim lucrurile de aici, să facem ce face lumea, să le cântâm cântecele, să dansăm după muzica lor și să ne uităm la filmele lor….

        Celebra carte Călătoria creştinului (The Pilgrim’s Progress) dă acestui termen o forţă aparte. Ne amintim, de asemenea, cum Iacov a vorbit despre „zilele anilor călătoriei mele” şi despre David care a zis: „sunt un străin … un pribeag”. David era rege, dar cu toate acesta s-a declarat străin şi locuitor temporar. Apostolul Petru îi descrie la rândul său pe creştini ca fiind „străini şi călători”. Se aplică oare acest termen şi la noi?

Eroii credinţei din Evrei 11 „în credinţă au murit… fără să fi căpătat lucrurile făgăduite, ci doar le-au văzut şi le-au urat de bine de departe”. Ei au făcut din promisiunea unui cămin veşnic motorul vieţii lor, declarând prin felul lor de trai că erau străini şi călători pe pământ.

Prin vieţile lor, ei au spus de fapt: „Noi nu suntem de aici. Suntem străini şi locuim aici pentru o vreme, în corturi, aşteptând ceva cu mult mai bun.”

Învăţătura zilelor noastre ne spune că trebuie să ne placă aici, să facem lucrurile pe care le fac cei din lume, să cântăm cântecele lor, să îndrăgim stilul lor de muzică, să ne uităm la filmele şi piesele lor de teatru, să dansăm dansurile lor şi să purtăm îmbrăcămintea lor îndrăzneaţă, precum şi să facem tot felul de alte compromisuri care i-ar fi îngrozit pe credincioşii din ultimele două mii de ani.

Ori de câte ori se întâmplă o mare catastrofă într-o ţară bogată precum SUA, poate un uragan teribil care nimiceşte casele şi bunurile oamenilor, camerele de televiziune insistă asupra locuitorilor afectaţi de calamitate. În fundal se văd casele distruse şi lucrurile oamenilor împrăştiate peste tot. Cu siguranţă că oamenii aceştia au asigurări şi vor supravieţui, vor dobândi case noi şi lucruri noi, însă reacţia lor este a unor oameni nenorociţi şi lipsiţi de orice speranţă, ca şi cum lumea lor s-ar fi sfârşit. Înţelegem şocul şi agitaţia, dezamăgirea de a fi pierdut lucruri de valoare, însă de multe ori reacţia lor este la fel de mare ca şi cum ar fi pierdut oameni dragi de lângă ei. Este evident că pentru ei, pierderea acelor lucruri a avut un impact mult prea mare. Tragedia care i-a lovit este cea mai cumplită încercare pe care şi-o pot închipui.

Călătorii din Biblie nu au gândit niciodată în felul acesta. Lumea nu a fost niciodată casa lor. Pierderile materiale şi dezamăgirile nu au însemnat sfârşitul lumii pentru ei fiindcă minţile şi inimile lor nu au fost legate de lucrurile de pe pământ. Într-un anumit sens, ei au călătorit prin lume fără prea multe bagaje şi la fel ar trebui să facem şi noi.

În perioada Vechiului Testament erau trei sărbători cu ocazia cărora oamenii veneau la Ierusalim. Prima dintre ele era Paştele, care comemora eliberarea din Egipt. Sărbătoarea Secerişului marca începutul recoltei, iar Sărbătoarea Corturilor însemna şi sfârşitul anului agricol, amintind totodată de pribegia poporului prin pustiu.

Toate aceste sărbători presupuneau un pelerinaj, amintind astfel poporului că toată viaţa pe pământ este o călătorie. În timpul acesteia, oamenii cântau psalmi de călătorie, sau cântările treptelor (Psalmii 120-134), cu predilecţie în timpul urcuşului final spre cetate. Călătoria era aşadar un punct foarte important în calendarul evreilor.

Suntem noi pregătiţi de călătorie sau ne dorim să găsim împlinire şi un scop în această ţară străină? Fiind străini aici, ar trebui să profităm de fiecare ocazie pe care o avem ca să facem lumea un loc mai bun, mai blând şi mai drept, însă ea nu este casa noastră şi mulţi oameni din lume ne dispreţuiesc sau se poartă cu răceală faţă de noi.

Este o erezie să crezi că scopul lui Cristos este reformarea socială a lumii. Faptele bune pe care le facem noi, credincioşii, sunt o parte din mărturia noastră, însă Biblia descrie lumea ca pe o lume căzută şi blestemată din care Cristos îi adună laolaltă pe ai Săi prin har.

Noi nu gândim ca oamenii din lume (deşi odinioară gândeam aşa), nu avem aceleaşi aspiraţii cu ei şi nu ne bucurăm de aceleaşi lucruri ca şi ei. Destinul nostru este să fim priviţi cu suspiciune, neînţeleşi şi chiar detestaţi. Deşi mulţi oameni ne vor trata cu respect şi apreciere, mult mai mulţi ne vor fi ostili într-o oarecare măsură.

Orice credincios experimentează la un moment dat o formă de persecuţie sau alta şi pentru mulţi, experienţa aceasta este foarte amară. Dacă nu înţelegem lucrul acesta, vom suferi nespus de mult. Trebuie să încercăm să fim cât mai plăcuţi cu putinţă, cât mai săritori şi mai politicoşi, însă de multe ori lumea ne priveşte oricum ca pe nişte ciudaţi.

Dacă ştim ce înseamnă să fim călători pentru Cristos, atunci înţelegem lucrul acesta şi ne vom căuta fericirea şi pacea numai la El. Ne vom aştepta să fim bârfiţi şi nedreptăţiţi de oamenii din lume.

Dar nu numai lumea ne este ostilă, ci şi diavolul. El profită adeseori când suntem „pe drum”, departe de casă, şi ne asediază cu ispite, deznădejde şi chiar îndoieli cu privire la relaţia noastră cu Domnul. Din fericire, avem la dispoziţie în călătoria noastră numeroase ajutoare şi binecuvântări care contracarează aceste lucruri.

Şase beneficii din partea lui Cristos

Oricare ar fi încercările călătoriei, noi trebuie să le punem alături de beneficiile ei copleşitoare, cele mai mari dintre acestea fiind descrise de Mântuitorul în rugăciunea Sa extraordinară de mare preot din Ioan 17. Noi suntem cei care au primit lumină şi care cunosc (v. 8), cei care sunt ai lui Dumnezeu (v. 10), cei care sunt păziţi în siguranţă (v. 11) şi care nu vor pieri niciodată (v. 12), cei care vor avea parte sigură de bucurie (v. 13), care sunt trimişi în lume cu o misiune divină (v. 18), care vor fi sfinţiţi (v. 19), care vor avea succes în misiunea lor (v. 20), cărora la urmă li se va face dreptate (v. 23) şi care vor vedea într-un final slava Domnului (v. 24).

Beneficiul părtăşiei

         Beneficiile sunt evidenţiate însă şi în Evrei 11:13: „În credinţă au murit toţi aceştia, fără să fi căpătat lucrurile făgăduite, ci doar le-au văzut şi le-au urat de bine de departe”. Observăm în mod cu totul special cuvântul „toţi” care ne reaminteşte că numărul credincioşilor este foarte mare. Nu suntem singuri; pe lângă noi mai sunt mulţi alţii.

Este un lucru nepreţuit pentru credincioşi să se adune laolaltă în Ziua Domnului şi la întâlnirile de seara din cursul săptămânii ca să asculte Cuvântul, să aibă părtăşie şi să găsească plăcere şi mângâiere unii în alţii. În acelaşi timp, este un lucru foarte trist atunci când creştinii nu cunosc prea mulţi credincioşi din biserica lor, întrucât una dintre marile mângâieri în viaţa unui călător este să ştie că în această familie se mai găsesc mulţi asemenea lui.

Milioane şi milioane de credincioşi ai lui Cristos sunt răspândiţi în lumea întreagă. Bineînţeles că nu-i putem cunoaşte pe toţi, însă ne putem gândi la alţii care trăiesc în locuri dintre cele mai izolate. Nenumăraţi oameni Îl iubesc pe Cristos şi Cuvântul Său şi trăiesc ca nişte călători aflaţi în trecere prin această lume rea. Numărul lor este mult mai mare decât avem noi impresia, chiar în ţara noastră şi cu atât mai mult în lumea întreagă. O mare mulţime de oameni au ajuns să vadă lumea aşa cum este ea cu adevărat, L-au întâlnit pe Cristos şi acum umblă împreună cu El. Nu vorbim aici despre o mână de călători, ci despre cel mai mare popor sau neam de oameni cu convingeri similare de pe pământ.

Beneficiul experienţei

         Un alt beneficiu care ne atrage atenţia în Evrei 11:13 este faptul că această călătorie în care ne aflăm şi noi este una pe care au mai întreprins-o mulţi. Expresia „în credinţă au murit toţi aceştia” cuprinde toate generaţiile din istorie, de la primii oameni până în secolul al douăzeci şi unulea. Miliarde de oameni mântuiţi au întreprins călătoria aceasta înaintea noastră şi au demonstrat adevărul cuvintelor Domnului. Vedem în primul rând imaginea pe care ne-o zugrăveşte Scriptura. Ea prezintă istoria acelora care au demonstrat adevărul Lui prin experienţele extraordinare prin care au trecut. Ei au fost justificaţi şi binecuvântaţi, sfârşind călătoria în biruinţă şi fericire. La fel au făcut nenumăraţi creştini de-a lungul secolelor şi până astăzi. Cât entuziasm se naşte în noi atunci când citim povestirile biblice despre eroii credinţei şi despre vestitorii renumiţi ai mesajului lui Dumnezeu care împodobesc istoria! Încurajările şi lecţiile pentru noi sunt fără număr. Călătoria aceasta a fost întreprinsă de mulţi alţii şi cu siguranţă nu suntem noi deschizătorii de drumuri.

Beneficiul siguranţei

         Alături de aceasta găsim în Evrei 11:13 şi doctrina păstrării sfinţilor, întrucât toţi aceşti călători au „murit în credinţă”, fiind păstraţi în siguranţă până la sfârşit de puterea lui Dumnezeu în ciuda slăbiciunii şi nesăbuinţei lor. Dacă au căzut într-o capcană din pricina păcatului lor şi Domnul a fost nevoit să-i disciplineze, tot El i-a scăpat de acolo şi i-a reabilitat, redându-le în totalitate bucuria mântuirii. Dumnezeu cunoaşte fiecare detaliu al călătoriei lor şi urmăreşte fiecare pas al credincioşilor Lui. Niciun om şi nicio putere nu-i poate smulge din mâna Lui.

Credincioşii nu uită niciodată că ei se află în drum spre locul acela unde nu va mai fi moarte, păcat, durere sau suferinţă, primind încă de aici „arvuna” moştenirii lor, „avansul”, ca să spunem aşa, adică o natură nouă, o pricepere nouă, alături de capacităţi şi bucurii spirituale.

Beneficiul Duhului

         Poate exista oare un privilegiu mai mare şi o sursă de putere mai mare decât Duhul Sfânt care locuieşte în noi ca Musafir Divin? În Iacov 4:5 citim că Duhul Sfânt îi vrea cu gelozie pe credincioşi pentru El, ca să-i ţină departe de lume şi aproape de Cristos.

Duhul lucrează în conştiinţa credinciosului care îl avertizează pe acesta cu privire la păcat. Tot El îi mişcă inima atunci când acesta citeşte Scripturile şi se roagă pe baza mesajului lor, adâncindu-se în cunoaşterea lor. Uneori, această mişcare este atât de puternică încât ei experimentează o stare neobişnuită de înălţare spirituală, întrucât Duhul îi ajută să înţeleagă foarte bine şi să preţuiască ceea ce citesc.

Atunci când credincioşii se împotrivesc păcatului şi îl dau la moarte, Duhul Sfânt îi întăreşte şi le dă izbândă. Când ei îşi dau silinţa să manifeste o atitudine mai bună, Duhul este Cel care îi ajută să aibă dragoste, bucurie, pace şi toate celelalte elemente ale roadei Duhului. A „umbla în Duhul” înseamnă a avea la dispoziţie puterea divină şi a trăi bucuria unei înaintări sigure în această călătorie a sfinţirii.

Beneficiul purtării de grijă

         Un alt beneficiu nepreţuit al călătoriei noastre este siguranţa că Domnul ne supraveghează calea, folosind fiecare împrejurare pentru binele nostru spiritual veşnic şi împletind toate firele vieţii aşa încât planurile Lui cu privire la noi să se împlinească.

Dacă un necredincios îşi găseşte un loc de muncă într-o ţară străină, iar când ajunge acolo constată că nimic nu este aşa cum se aştepta şi că toată schimbarea aceea a fost o greşeală teribilă, el îşi va spune probabil: „Eu singur mi-am căutat-o şi acum trebuie să suport consecinţele. Am semnat un contract pe mulţi ani şi, chiar dacă voi fi nefericit, toată vina îmi aparţine.”

Călătoria credinciosului nu este niciodată astfel pentru că el poate să spună: „Domnul m-a chemat în această călătorie spirituală şi El mă va călăuzi până la sfârşit.” Ce diferenţă! Cel care ne cheamă pe noi este nimeni altul decât Dumnezeul cel viu, Mântuitorul lumii. Când El cheamă, El şi păzeşte. Astfel, noi putem zice: „Sunt sigur că El mă va conduce până la sfârşitul călătoriei. Nu am venit aici din proprie iniţiativă, ci am fost chemat. Domnul mi-a dat să locuiesc aici pentru o vreme şi ştiu că

Acela care m-a condus până-n acest loc

Mă va conduce până la capăt

„Acela care a început în voi această bună lucrare o va isprăvi până în ziua lui Isus Cristos.” Aceasta este lucrarea lui Cristos şi El nu poate da greş. Noi L-am văzut murind la Calvar pentru păcatul nostru şi am căzut la picioarele Lui cu pocăinţă şi credinţă, ca răspuns la chemarea Lui. În această călătorie noi nu suntem turişti, ci suntem oameni chemaţi, iar El ne va păzi şi ne va purta de grijă pe tot parcursul ei.

Beneficiul binecuvântărilor speciale

         În călătoria noastră mai avem parte de o binecuvântare remarcabilă. Această călătorie nu este ca o expediţie printr-un deşert fără margini în care nu se găseşte niciun loc de odihnă. Lumea este ca un deşert pentru credincioşi, însă există şi numeroase oaze unde sufletele noastre pot găsi înviorare şi încurajare. Pe de o parte există, desigur, acea oază în viaţa noastră de zi cu zi când suntem faţă în faţă cu Domnul şi cu al său Cuvânt. Uneori avem parte de perioade speciale de fericire, linişte, binecuvântare şi rodnicie. Iar alteori ne oprim în oaza bogată a părtăşiei cu ceilalţi membri ai bisericii şi cu familia noastră spirituală, binecuvântare de care ne privăm singuri prin izolare, critică şi bârfă.

Mai sunt apoi numeroasele ocazii în care dăm peste „oaze de fericire”atunci când primim răspunsuri importante la rugăciuni şi dovezi noi ale puterii lui Dumnezeu.

Domnul nu i-a lăsat pe ai Săi lipsiţi de încurajări, mângâieri şi dovezi ale purtării Sale de grijă pe parcursul călătoriei lor.

Ce să faci şi ce să nu faci în călătorie

         Să ne gândim acum la câteva dintre lucrurile recomandate şi la cele interzise călătorilor şi care le schimbă în mod radical călătoria. Vom adresa aceste îndemnuri direct cititorilor, primul dintre ele fiind un avertisment foarte serios: Aveţi grijă să nu vă opriţi. Sunteţi călători, nu vă opriţi! Şi nu vorbim aici despre lucruri spirituale, ci despre lucruri pământeşti.

Aveţi grijă să nu prindeţi rădăcini nicăieri şi să nu ajungeţi dependenţi de lucrurile pământeşti aşa încât să le îndrăgiţi prea mult. Dimpotrivă, dacă un lucru vă place prea mult, nu-l obţineţi sau nu-l faceţi pentru că va fi o capcană pentru voi.

Oare nu am căzut noi cu toţii în această capcană? În viaţa noastră a intrat ceva de mare preţ, ca de exemplu o familie, un lucru material extrem de îndrăgit, o activitate plăcută, îmbrăcăminte frumoasă şi acest ceva a dobândit o însemnătate prea mare pentru noi, captivându-ne întreaga fascinaţie şi atenţie. Într-un final am ajuns să fim dedicaţi şi devotaţi acestui lucru, ceea ce contravine tocmai ideii de călătorie.

Poate chiar ne-am dat seama de ceea ce se întâmplă. Nu a fost vorba de ceva imoral, greşit sau teribil, dar acest lucru ne-a captivat atenţia mult prea mult, iar prin harul lui Dumnezeu am hotărât să renunţăm la el. Ne-am adus aminte că suntem călători şi că trebuie să mergem înainte nestingheriţi, devotaţi Domnului şi lucrării Lui. Fiind chemaţi să fim călători, să fim în trecere, nu îndrăznim să ne oprim şi să lăsăm lucrurile de pe pământ să ne acapareze şi să ne înrobească.

O altă regulă pentru viaţa de călător este să îţi aminteşti mereu că fiecare etapă a vieţii este trecătoare. Suntem tineri? Ei bine, nu vom fi aşa întotdeauna. Timpul trece şi trebuie să lăsăm tinereţea în spate. Călătorul devotat îşi petrece tinereţea pregătindu-se pentru etapa următoare şi nu se agaţă de momentul prezent. Tinerii trebuie să se gândească la căsătorie. În lumea păcătoasă în care trăim aceasta nu este văzută ca o obligaţie, însă pentru creştini ea este, mai puţin în situaţiile în care Domnul hotărăşte altfel. Cu siguranţă nu vrem să devenim nişte uşuratici, ci trebuie să avem un duh de rugăciune şi o inimă deschisă.

Dacă îi întrebi pe tinerii nemântuiţi ce îşi doresc să facă în viaţă, răspunsul lor se va lega de obicei de un lucru pe care îl fac cu plăcere, ca şi cum cariera ar trebui aleasă în funcţie de plăcere. Călătorul mântuit se gândeşte însă să-şi aleagă o carieră folositoare şi care-i va permite să slujească Împărăţiei lui Dumnezeu, iar dacă este cu putinţă, să facă o lucrare bună pentru toţi oamenii. Oamenii din lume urmăresc plăcerea personală, satisfacerea propriilor dorinţe şi împlinirea, în vreme ce călătorul urmăreşte să-L slujească pe Dumnezeu şi să facă fapte bune.

În tinereţe, călătorul se pregăteşte pentru următoarea etapă a vieţii, imitându-i pe creştini precum Hudson Taylor care, în tinereţea sa, a urmat o dietă alimentară strictă şi a renunţat de bunăvoie la multe plăceri acceptabile ca să se pregătească şi să se întărească pentru lucrarea de misionar pionier în China.

O poruncă esenţială pentru călătorii de orice vârstă este să nu renunţe niciodată la priorităţile spirituale şi să nu irosească timpul. Am cunoscut un creştin care proiectase şi construise cu mare atenţie în grădina casei sale un trenuleţ funcţional foarte frumos şi complex. Locomotiva, vagoanele, şinele erau suficient de mari încât să transporte copii, făcând totul şi mai impresionant. Dar oare cum poate creştinul acesta să justifice orele, sau chiar anii petrecuţi la construirea unei jucării uriaşe? Să nu irosim dar timpul pe care ar trebui să-l dedicăm Domnului.

Ne-am putea întreba ce ar fi făcut John Wesley într-o situaţie ca aceasta. Ei bine, despre el citim că atunci când era invitat într-o casă în care gazda îşi expusese argintăria, el o lua fără reţinere ca s-o folosească pentru lucrarea sa cu orfanii. Călătorii nu au voie să-şi piardă timpul şi să-şi lege inimile de idoli pământeşti. Modul în care abordează ei lucrurile materiale este unul foarte practic.

Timpul nu este irosit însă doar atunci când acordăm prea multă atenţie familiei, averilor şi activităţilor din timpul liber, ci uneori şi printr-o inactivitate prelungită. Poate că am fost bolnavi sau am avut mai mult de muncă ori de studiat şi ne-a fost imposibil ca în această perioadă să facem toate lucrurile pe care le-am fi făcut în mod normal pentru Domnul, însă acea perioadă mai dificilă a trecut demult, iar noi nu am mai revenit la ritmul anterior de frecventare a bisericii şi de slujire. Ei bine, timpul este scurt şi noi suntem călători. Scopul nostru este să facem ca fiecare etapă a vieţii noastre să lucreze pentru Domnul şi de aceea trebuie să revenim degrabă la acţiune şi să participăm la închinarea bisericii, împotrivindu-ne ispitelor lumii, ale firii pământeşti şi ale diavolului. Imnul atât de frumos al lui Thomas Hornblower Gill are o strofă atât de grăitoare:

N-aș vrea, Doamne, cuprins de-un zel pripit

Să mă las cuprins de vâloarea acestei lumi

Iar pe dealul ce duce spre cer

Să urc cu pași slabi și obosiți

Autorul imnului se gândea la oamenii care aşteaptă până la o vârstă înaintată ca să-L slujească pe Domnul, după ce toţi anii în care au fost plini de putere şi energie au trecut deja pe lângă ei.

Totodată, călătorii nu fac excese. Am cunoscut un creştin foarte sincer care şi-a cumpărat o casă mult mai mare decât avea nevoie. Era o casă foarte mare, cu o mulţime de dormitoare, într-o zonă retrasă şi liniştită. Casa aceasta i-a captivat inima, dar i-a distrus slujirea, absorbindu-i toate resursele şi consumându-i practic viaţa. Să nu lăsăm să ni se întâmple şi nouă aşa ceva în vreun domeniu al vieţii. Să nu ne angajăm la lucruri care ne vor înrobi şi care ne vor face nişte creştini complet inutili.

O altă interdicţie are de-a face cu nemulţumirea şi cârtirea. Acesta a fost de fapt păcatul care i-a făcut pe copiii lui Israel să se învârtă în cerc şi să nu ajungă la timp la destinaţia dorită. William Cowper a găsit leacul perfect pentru această manifestare a necredinţei:

Când jumătate din suflarea noastră

La cer s-ar ridica în rugăciune

Cântarea bucuriei noastre-ar fi

„Ascultă ce mie Domnul mi-a făcut.”

Un alt lucru interzis este ostilitatea între credincioşi. Aceasta este o încălcare directă a poruncii speciale date de Cristos ca oamenii care Îl urmează pe El să se iubească unii pe alţii. Sunt unii oameni care se proclamă creştini, dar care se manifestă cu ostilitate faţă de alţii, provocând multă suferinţă şi întristându-L pe Duhul chiar ani la rând dacă nu sunt opriţi. Auzim despre pastori care sunt chemaţi să slujească în anumite biserici şi care constată că în bisericile respective existau de ani şi ani relaţii de ostilitate. Ce tragedie! Călătorii adevăraţi nu pot permite acestor lucruri să le ruineze vieţile.

Un alt lucru pe care îl putem spune despre călători este că sunt îmbrăcaţi adecvat pentru călătorie, aşa cum ar trebui să fim şi noi. Din purtarea şi înfăţişarea credincioşilor trebuie să reiasă foarte clar că ei nu sunt precum oamenii din lume care se desfată cu stilul de viaţă lumesc şi care vor să ia parte la activităţile cele mai josnice din lume. Adevăraţii credincioşi nu adoptă stiluri vestimentare care lasă să se vadă prea mult din goliciunea trupului şi nici frizuri care transmit în mod evident mesajul de „rebel”. (Bisericile emergente şi cele „misionale” parcă scot în evidenţă tendinţele lumeşti, unii dintre pastorii lor de vârstă mijlocie comportându-se ca nişte adolescenţi în tendinţe, parcă disperaţi să se îndepărteze cât mai mult posibil de imaginea de „străini şi călători”.)

La fel ca şi cu multe alte binecuvântări, Dumnezeu ne binecuvântează cu discernământ şi pricepere numai dacă trăim ca nişte călători. Acesta este mesajul celebrului capitol 11 din Epistola către Evrei – cronicile credinţei şi călătoriei. Spiritul de călători ne aduce bogate experienţe spirituale şi ne face în acelaşi timp folositori şi folosiţi. Încrederea noastră în Dumnezeu creşte nespus de mult tocmai pentru că răspândim atât de mult mesajul Lui. Noi creştem în sfinţenie prin harul şi prin puterea Lui şi reuşim să vedem tot mai limpede cerul lui Dumnezeu.

Să nu rămânem în urmă privind cu jind la lucrurile materiale şi la faima acestei lumi. Noi trebuie să ne gândim la sfârşitul călătoriei şi să punem în dreptul fiecărui lucru întrebarea: „În ce fel îmi afectează lucrul acesta călătoria?”

Este foarte trist că în rândul creştinilor există această tendinţă, despre care am vorbit deja, de a renunţa complet la atitudinea de călători. Aşa-numitele biserici emergente şi misionale – sau cel puţin majoritatea acestora – promit lucruri extraordinare. Ele cer credincioşilor să renunţe la biserica tradiţională (mulţi recomandă şi renunţarea la predicare) şi să adopte o abordare complet informală.

Aceste biserici cred că pentru a-i aduce pe oameni la Dumnezeu trebuie să fim ca ei. Aşadar, trebuie să mergem la toate filmele la care merg ei (chiar împreună cu ei) aşa încât să avem subiecte de conversaţie comune. Faceţi şi voi aceleaşi lucruri, ne spun ele, mergeţi la petreceri, în cluburi şi în baruri, pentru că este esenţial să fiţi oameni normali. Amestecaţi-vă cu ei şi trăiţi ca oamenii din lume. Chiar dacă nu o spun cu aceste cuvinte, cam acesta este mesajul lor. Trebuie să fim mai mult ca oamenii din lume, să acţionăm mai mult ca oamenii din lume şi să ne alăturăm oamenilor din lume în activităţile şi în plăcerile lor. Cu cât vom face mai mult lucrul acesta, cu atât îi vom putea influenţa mai mult.

Această tendinţă teoretică şi practică a fost iniţiată de bisericile liberale care resping Evanghelia, iar cele misionale le-au călcat pe urme. Numai că această tactică este tocmai opusul convingerii pe care au avut-o creştinii secole de-a rândul şi este opusul Cuvântului lui Dumnezeu.

Şi totuşi, în ziua de azi sunt numeroase colegii biblice evanghelice în Marea Britanie unde poţi ajunge să primeşti o diplomă în „a face biserică” în acest mod nou. C. H. Spurgeon avea o vorbă: „Nu ştim niciodată ce ne va fi dat să auzim: vom muri de uimire.”

Unele dintre lucrurile pe care le auzim în ziua de azi sunt atât de incredibile, de anti-biblice şi de greşite încât tresărim când le auzim. Să nu uităm însă niciodată că Mântuitorul nostru ne-a chemat să ieşim din lume. Noi trebuie să avem milă de sufletele pierdute şi să lucrăm pentru mântuirea lor, însă nu avem voie s-o facem respingând conceptul de călători şi întristându-L pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu.

Apostolul zice: „Alerg spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Cristos Isus” (Filipeni 3:14). Noi mergem înainte ca nişte călători, ca un popor separat de această lume căzută şi blestemată din care am fost chemaţi să ieşim, eliberând suflete din ea prin puterea Duhului. Sarcina noastră este să-i chemăm pe oameni să iasă din lume, nu să-i convingem să rămână în ea. Aceasta este singura atitudine permisă faţă de trăirea creştină şi de slujirea creştină: să trăim ca nişte călători.