Tweet

Haina smereniei – Îmbrăcarea hainelor

         Ce îndemn extraordinar ne dă apostolul pentru vremurile acestea în care oamenii se poartă cu atâta îndrăzneală şi aplomb! Noi însă trebuie să ne fim supuşi unii altora, să nu ieşim în evidenţă, să nu respingem sfaturile şi nici criticile venite de la alţi credincioşi, ci să respectăm experienţa şi înţelepciunea altora. Iar după acest îndemn urmează şi o poruncă deosebit de puternică: „să fiţi împodobiţi cu smerenie. Căci «Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har.»”

Textul în limba greacă are următorul înţeles: îmbrăcaţi-vă ca pentru o activitate obişnuită, fizică. Puneţi-vă un halat sau o îmbrăcăminte de protecţie şi fiţi gata de acţiune.

Aşadar, smerenia este o virtute care trebuie adoptată şi păstrată în mod conştient, la fel ca o salopetă de lucru. Ea este de fapt echivalentul armurii creştine a lui Pavel din Efeseni 6, doar că Petru se concentrează în totalitate pe smerenie. Prin rugăciune noi trebuie să îmbrăcăm haina protectoare a smereniei ca să beneficiem în permanenţă de bunăvoinţa lui Dumnezeu şi să experimentăm binecuvântarea în slujirea Lui.

Haina despre care vorbeşte Petru nu este un simplu veston sau o pălărie, ci ea oferă protecţie totală, întrucât suntem vulnerabili la toate formele de mândrie, intelectuală sau spirituală, ca şi la mândria pentru înzestrările şi realizările noastre. Smerenia este singura haină care ne poate apăra de numeroasele săgeţi ale mândriei.

Ai capacitatea să evaluezi corect situaţii diverse? Dacă da, eşti în pericolul de a deveni mândru de capacitatea ta şi de a ajunge foarte curând să-ţi foloseşti mai degrabă judecata ta supraestimată în evaluarea lucrurilor decât să aplici principiile Cuvântului.

Mândria intelectuală este şi ea o rudă apropiată, făcându-i pe oameni să caute mai degrabă să fie apreciaţi pentru darul lor decât să-l folosească cu smerenie pentru Domnul. Jean Calvin spunea că „fiecare om are în el un suflet de rege” şi tocmai de aici izvorăsc problemele cu mândria. Ea se strecoară în sufletul nostru şi, dacă nu i ne împotrivim în mod conştient, în scurt timp devenim urâţi şi respingători în ochii Răscumpărătorului şi Domnului nostru.

Mândria a fost asemănată cu buruienile dintr-o grădină, pe care le poţi ţine sub control doar dacă le smulgi şi le sapi mereu. Cu mai bine de patruzeci de ani în urmă, am hotărât împreună cu soţia mea să facem o modificare la casă şi să unim două camere care erau despărţite printr-un perete gros din cărămidă. Deşi am izolat totul ca să protejăm restul casei, n-am reuşit să oprim praful de cărămidă să pătrundă peste tot şi timp de câteva săptămâni acesta s-a tot aşezat peste lucrurile din casă. La fel este şi mândria.

Mai mult, ea este ca un virus informatic. Pentru a te feri de el ai nevoie de sisteme de protecţie care trebuie revizuite zi de zi pentru a rămâne în siguranţă. Dacă nu înţelegem că mândria atacă în permanenţă şi ne liniştim cu ideea că o putem verifica o dată pe lună, vom ajunge cu siguranţă infectaţi de ea.

Spurgeon spunea că dacă ultimul duşman care va fi înfrânt este moartea, penultimul va fi cu siguranţă mândria. Bineînţeles că el vorbea la modul figurat, dar totuşi, cât de pătrunzătoare, de poluantă, de insistentă şi de distructivă este mândria! Una dintre poeziile lui John Newton arată că mândria (pe care el o numeşte „sinele”) poate nimici chiar şi zelul. Iată doar trei strofe din această poezie:

Zelul e acea flacără curată și cerească

Pe care focul dragsotei o dă;

În locul eului ce uneori

Își poartă numele ascuns.

Dar eul, oricât de bine ar fi ascuns

Își vede-n față propriul sfârșit

Și zice, cum Iehu cel lăudăros strigă,

„Vino și vezi ce pot face eu.”

Doamne, detronează idolul „eului”

Și scoate-l din inimile noastre;

Și nu ne lăsa s-avem alt zel,

Decât acela izvorât din dragoste.

Atunci când ne aflăm într-o stare de mândrie vorbim foarte uşor despre noi înşine şi, chiar dacă nu folosim cuvinte evidente de laudă şi autoflatare, totuşi ne scoatem pe noi înşine în evidenţă, fie prin ceea ce spune, fie – în zilele acestea – printr-un blog.

Ideea este că mândria pătrunde în toate domeniile din viaţa creştinului dacă nu ne rugăm şi nu îmbrăcăm haina smereniei. Ştim noi oare unde putem găsi haina aceasta şi, de fapt, ce anume căutăm? Îmbrăcăm noi haina smereniei în fiecare zi, întărindu-ne mereu în lupta împotriva mândriei? Putem face lucrul acesta (cu ajutorul Domnului), pentru că altfel nu am fi primit porunca s-o facem.

Iertaţi-mi simplitatea acestei ilustrări, dar ceea ce trebuie noi să facem este să deschidem dulapul vieţii spirituale şi, privind la toată îmbrăcămintea de acolo, să recunoaştem şi să alegem următoarele piese vestimentare ale smereniei.

1. Gândeşte-te mai mult la alţii decât la tine

         În primul rând, smerenia se gândeşte mai puţin la sine şi mai mult la alţii (Filipeni 2:4). Cum putem să ne îmbrăcăm cu smerenia? Atunci când constatăm că ne gândim prea mult la noi înşine şi la problemele noastre, fie urmărind să obţinem anumite avantaje pentru noi, fie plângându-ne singuri de milă, trebuie să ne rugăm de îndată lui Dumnezeu şi să întrerupem acest şir al gândurilor, să începem să ne gândim la alţii şi să ne rugăm pentru ei. Smerenia se gândeşte mai mult la alţii decât la sine. Prin rugăciune şi dorinţă, înlăturând gândirea egoistă şi îndreptându-ne în mod conştient gândurile spre nevoile altora, dar mai ales spre nevoia lor de Evanghelie, noi ne îmbrăcăm cu haina smereniei.

2. Un duh de slujire

         În al doilea rând, smerenia este gata să facă orice pentru Domnul. Ea nu se dă înapoi niciodată de la un lucru care trebuie făcut şi nu zice: „Eu nu fac asta pentru că m-aş umili. Nu este normal să-mi ceri aşa ceva.” Dacă lucrul acela aduce beneficii lucrării lui Cristos sau înlătură suferinţa altora, smerenia este întotdeauna dispusă să-l facă.

Acesta este nu numai standardul de viaţă pentru fiecare credincios, dar este şi un test foarte bun al măsurii smereniei noastre. Îmi amintesc că am auzit despre un tânăr care tocmai îşi luase doctoratul în teologie şi fusese ordinat ca pastor asistent. El a trimis o scrisoare conducătorilor bisericii în care a înşirat toate lucrurile pe care le considera înjositoare pentru calificările lui, ca de exemplu aranjarea scaunelor pentru întâlnirea de tineret.

Tot ce avem trebuie să punem la dispoziţia Stăpânului nostru, pentru că smerenie înseamnă slujire

         Smerenia gândeşte ca un slujitor, mai întâi al Domnului şi apoi al altora. Modelul de viaţă creştină din Noul Testament este cel al unui sclav care caută întotdeauna să împlinească dorinţele stăpânului său, iar aceasta este şi atitudinea ideală pentru noi. Nimic nu este prea mult pentru un rob al lui Cristos. Suntem noi gata să ne implicăm la Şcoala Duminicală, să dăm învăţătură, să conducem o maşină, ori să aranjăm şi să strângem scaunele? Sau aceste lucruri sunt pentru noi nişte inconveniente fiindcă ne place să ne odihnim, să citim, să stăm la taclale cu alţii sau chiar să ne uităm la televizor?

Să ne îmbrăcăm cu smerenia înseamnă să nu existe vreun lucru pe care să nu-l facem pentru a-L mulţumi pe Cristos şi pentru a le fi de ajutor altor credincioşi, indiferent care ar fi nevoile lor. Tot ce avem trebuie să punem la dispoziţia Stăpânului nostru, pentru că smerenie înseamnă slujire. Nimic din ce trebuie făcut pentru Cristos nu este prea mult sau prea înjositor pentru omul smerit, iar a îmbrăca haina smereniei înseamnă să ne repetăm lucrul acesta în fiecare zi.

3. Să ne vedem propriile slăbiciuni

         În al treilea rând, smerenia este întotdeauna gata să-şi vadă propriile slăbiciuni şi să încerce să facă mai mult. Ea are o înclinaţie naturală spre autoexaminare şi este hotărâtă să fie mai silitoare şi să înveţe.

Smerenia crede cu adevărat în permanenta îmbunătăţire şi preţuieşte critica. Ea este gata să găsească lucruri de valoare chiar şi în criticile cele mai ostile şi mai nedrepte, pentru că dorinţa ei cea mai mare este să-I fie pe plac Domnului şi să contribuie la înaintarea lucrării Lui. Ea este gata să se lase modelată de împrejurări şi de oameni, mai ales dacă vorbim de soţ sau soţie şi chiar de copii. Reacţia agresivă de autojustificare este un simptom al mândriei, în timp ce haina smereniei înseamnă dorinţă de progres.

A îmbrăca haina smereniei înseamnă să ne analizăm în fiecare zi greşelile şi păcatele, comise cu gândul, cu vorba sau cu fapta, fie că vorbim despre lucruri greşite pe care le-am făcut, fie despre îndatoriri pe care nu ni le-am îndeplinit. Mândria practică autoexaminarea în mod ocazional sau superficial, însă deschiderea inimii faţă de Dumnezeu în pocăinţă zilnică dă naştere unei smerenii adevărate şi durabile.

4. Nu căuta apreciere

         În al patrulea rând, smerenia acceptă să rămână fără recunoaştere, mulţumire şi laudă pentru ceea ce face, oricât de nedrept ar părea lucrul acesta. De îndată de în minte pătrunde gândul că „nimeni nu-mi mulţumeşte vreodată pentru ceea ce fac; n-am primit nicio apreciere şi nicio mulţumire”, smerenia îl dă la o parte şi consideră că fiecare act de slujire este un privilegiu primit de la Domnul. Adevărata smerenie nu poartă resentimente.

Moise a fost cel mai blând om de pe pământ, şi totuşi, pentru cea mai mare parte a timpului în care a condus poporul Israel nu a primit multe laude care să mai îndulcească amărăciunea provocată de cârtirea neîntreruptă a poporului. Mântuitorul Însuşi a fost tratat în permanenţă cu ostilitate, şi la fel a fost Pavel. Ei au avut fără doar şi poate numeroşi admiratori, însă cei care li s-au împotrivit şi i-au atacat au fost mult mai mulţi.

Smerenia nu ţine evidenţa lipsei de recunoştinţă şi refuză să se gândească la ea. Prin urmare, să îmbrăcăm această haină a sentimentului permanent de recunoştinţă pentru privilegiul de a putea sluji Domnului şi oamenilor.

5. Niciodată supărători

         În al cincilea rând, smerenia nu este niciodată aspră, grosolană sau rea cu alţii şi nici nu poartă cu ea un spirit critic. Mândria este cea care răspunde la rău cu rău şi care nu suportă să fie jignită sau apostrofată. Ea critică şi găseşte greşeli la toţi, mai puţin la ea însăşi. A îmbrăca haina smereniei înseamnă să luăm hotărârea de a avea o reacţie exterioară politicoasă în toate situaţiile, amintindu-ne că noi Îl reprezentăm întotdeauna pe Domnul şi Mântuitorul nostru.

Trebuie să avem mare grijă să nu ne formăm obiceiul de a-i critica pe alţii. Diavolul ştie că dacă reuşeşte să inoculeze în noi un spirit critic, mândria noastră va creşte mult mai mult decât prin aprecieri sau prin bogăţii. Datoria noastră este să verificăm toate lucrurile, critica exprimată cu o atitudine potrivită fiind necesară pentru a păstra curată doctrina şi practica în biserică. Spiritul negativist înnăscut este însă prin natura sa arogant, superior, dispreţuitor şi orb, toate în acelaşi timp. Noi trebuie să îndepărtăm de la noi tendinţa de a găsi mereu greşeli la alţii, chiar şi atunci când această tendinţă îmbracă forme mai puţin evidente cum este cea a umorului îndreptat împotriva altor oameni şi a felului lor de a fi.

A îmbrăca haina smereniei înseamnă să avem un spirit pozitiv, blând, sprijinitor şi încurajator ori de câte ori este posibil, fără a ne grăbi vreodată să ne asumăm rolul de judecător spiritual al altora.

6. Întotdeauna abordabili

         În al şaselea rând, smerenia nu este niciodată arogantă, ci întotdeauna accesibilă altora. Ea se deschide întotdeauna faţă de alţii şi nu se foloseşte niciodată de o atitudine rece pentru a descuraja conversaţia sau părtăşia. Ea intră în relaţie cu credincioşii mai tineri şi cu cei mai bătrâni deopotrivă şi îi acceptă pe oamenii de orice naţionalitate şi de orice stare socială. Ea are spiritul şi deschiderea pe care ni le porunceşte Iacov 2, unde citim că săracul trebuie primit şi respectat întocmai ca bogatul. În fine, smerenia iartă şi trece cu vederea, două teme importante care se repetă de mai multe ori în Noul Testament.

Mândria nu uită jignirea, însă haina smereniei este întotdeauna „paşnică, blândă, uşor de înduplecat” (Iacov 3:17).

7. Buni ascultători

         În al şaptelea rând, smerenia este mai mult decât abordabilă: ea este un bun ascultător, având disponibilitate şi răbdare cu alţii, cu punctele lor de vedere, cu ideile lor, cu speranţele lor, cu durerile şi suferinţele lor. Smerenia este plină de înţelegere şi îngăduinţă, gata să asculte argumentele cuiva înainte să reacţioneze.

Mândria se pripeşte, se gândeşte mereu că are ceva mai bun de făcut, iar dacă îşi închipuie că are soluţia la problemele oamenilor, le-o oferă înainte ca aceştia să le termine de explicat.

Smerenia îi respectă pe ceilalţi, şi mai ales pe credincioşi, considerând că este datoare să-i ajute şi amintindu-şi de datoria uriaşă pe care o are de plătit pentru ajutorul primit în trecut de la alţii. Mândria nu-şi aminteşte niciodată de ceea ce datorează celorlalţi credincioşi şi nu consideră că are vreo obligaţie faţă de sfinţii mai tineri. A îmbrăca haina smereniei înseamnă să fim buni ascultători.

8. Să nu ne plângem

         În al optulea rând, smerenia nu se plânge de ceea îi aduce viaţa (de providenţa lui Dumnezeu), ci împlineşte cu bucurie următoarea poruncă: „Mulţumiţi-vă cu ce aveţi, căci El Însuşi a zis: «Nicidecum n-am să te las, cu niciun chip nu te voi părăsi»” (Evrei 13:5).

Smerenia nu uită niciodată că credincioşii au parte de har, de viaţă, de pricepere spirituală, de părtăşie cu Dumnezeu, de călăuzire, de ajutor, de cer şi de orice binecuvântare pe care ne-o putem imagina, astfel încât orice împrejurare lăsată de Dumnezeu aici pe pământ este după voia şi chemarea harului Său.

Smerenia caută şi acceptă voia lui Dumnezeu şi se încrede în providenţa şi înţelepciunea Lui

         Aceasta nu înseamnă că nu trebuie să căutăm să ne îmbunătăţim traiul aici pe pământ. Este normal ca o persoană care locuieşte într-un apartament cu o singură cameră şi are o ocupaţie care nu-i aduce împlinire să facă tot posibilul să obţină un loc de muncă mai bun şi o locuinţă satisfăcătoare. Părinţii trebuie să caute să le ofere copiilor lor un cămin potrivit ori de câte ori este posibil. Numai că toate aceste lucruri n-ar trebui căutate cu mândrie, din dorinţa de superioritate şi lux.

Dacă starea nesatisfăcătoare din prezent poate fi schimbată, trebuie să facem tot ce ne stă în putinţă ca s-o schimbăm, însă dacă nu poate fi schimbată deocamdată, trebuie să fim gata să-L slăvim pe Dumnezeu pentru ea şi să ne încredem în El. Smerenia caută şi acceptă voia lui Dumnezeu şi se încrede în providenţa şi înţelepciunea Lui. Ea se roagă, desigur, pentru eliberare, dar până când aceasta vine, ea se încrede în Domnul şi se supune Lui. Smerenia îşi aduce aminte de 2 Corinteni 12:7-10.

A îmbrăca haina smereniei înseamnă să renunţăm la luxul hainelor şi lucrurilor care nu ne sunt necesare, să evităm cultul producătorilor de marcă şi să trăim o viaţă decentă şi normală. (Nimic nu stârneşte mândria mai mult decât luxul şi lucrurile scumpe.) Mai mult, îmbrăcăm haina smereniei atunci când încetăm să mai cârtim şi să ne plângem de ceea ce ne aduce viaţa.

9. În căutarea cunoaşterii

         În al nouălea rând, smerenia vrea în permanenţă să cunoască mai bine Cuvântul. Ea acceptă cu realism cât de puţin ştie despre lucrurile adânci ale lui Dumnezeu şi caută să înţeleagă şi să aprecieze mai mult fiinţa lui Dumnezeu şi căile Lui, relaţiile Lui cu oamenii, providenţa Lui pentru ei, promisiunile Lui, felul în care ar trebui să ne trăim viaţa şi modul în care ar trebui să ne rezolvăm problemele printr-o întrebuinţare corectă a Cuvântului.

Smerenia nu zice niciodată: „Cunosc destul, mă pot opri, sunt bine dotată.” Ea nu se linişteşte singură cu gândul că se află de mulţi ani în Împărăţie.

Smerenia îşi recunoaşte nevoia, se teme de consecinţele care ar putea urma dacă renunţă la timpul de închinare personală şi se bucură să înveţe pe tot parcursul vieţii, până la sfârşit.

Smerenia la un predicator, un învăţător de Şcoală Duminicală sau un creştin care mărturiseşte Evanghelia îşi îmbunătăţeşte constant felul de a vorbi şi de a-i aborda pe oameni, considerând că acestea nu sunt niciodată suficient de bune. A îmbrăca haina smereniei înseamnă să ne îmbarcăm într-o călătorie de durată a perfecţionării şi să facem din progresul pentru Domnul nostru cea mai mare bucurie şi cel mai mare efort al nostru.

10. Recunoscători în toate lucrurile

         În al zecelea rând, smerenia Îi mulţumeşte fără încetare lui Dumnezeu. Avem maşină? Oare de câte ori se întâmplă să încheiem cu bine o călătorie şi să păşim pragul casei fără să ne amintim să-I mulţumim lui Dumnezeu? Mândria pune această reuşită pe seama abilităţii de a conduce, însă smerenia ştie că numai prin îndurarea Domnului nu suntem mistuiţi şi Îi mulţumeşte Lui pentru fiecare călătorie încheiată în siguranţă.

Mai mult însă, noi ar trebui să încredinţăm în mâna lui Dumnezeu orice călătorie, sau cel puţin să-I cerem ajutor în rugăciune la începutul fiecărei zile. Dacă acest lucru ni se pare exagerat, atunci nu suntem stăpâniţi de smerenie, ci de mândrie. Bineînţeles că nu vorbim aici numai despre şofat, întrucât adevărata smerenie îşi încredinţează toate activităţile în mâna Domnului prin rugăciune. Numai mândria consideră că lucrul acesta este obositor şi exagerat. Dependenţa de Dumnezeu şi recunoştinţa specifică faţă de El fac parte esenţială din ce înseamnă să îmbrăcăm haina smereniei.

11. Fără fantezii

         A unsprezecea trăsătură a smereniei este faptul că ea nu îşi construieşte fantezii şi nu visează cu ochii deschişi că se află în centrul atenţiei tuturor. Ea nu îşi cântă propriile elogii. Mulţi oameni de treabă pot mărturisi că au făcut lucrul acesta, când mergând cu autobuzul, sau în timpul unei plimbări, sau în timp ce desfăşurau o activitate în mod mecanic, mintea lor a început să-şi creeze propria „telenovelă”, imaginându-şi situaţii în care ea însăşi era actorul principal.

Reveriile şi fanteziile care înalţă sinele alimentează mândria şi îndepărtează smerenia

         Acest gen de reverie îi caracterizează în mod special pe tineri, însă smerenia nu doreşte să fie obiectul acestor ficţiuni personale interioare. Poate la prima vedere această ficţiune pare inofensivă, însă ea este rareori izvorâtă din smerenie, astfel încât smerenia vede aspectele ei păcătoase şi se ţine departe de ea. Reveriile şi fanteziile care înalţă sinele alimentează mândria şi îndepărtează smerenia. Pentru a putea îmbrăca haina smereniei ar trebui să avem întotdeauna la îndemână un „plan de gânduri” care să respecte Filipeni 4:8, evitând astfel capcana închipuirilor deşarte.

12. O părere înaltă despre Cristos

         Ultima trăsătură a smereniei este, de fapt, cea dintâi şi cea mai mare. Smerenia are o părere înaltă despre Cristos. Ori de câte ori lucrările şi atributele Lui sunt preamărite în închinare, smerenia Îl admiră şi Îl laudă cu sinceritate. În citirea personală a Scripturii, smerenia se opreşte de fiecare dată când Îl vede pe Cristos, meditează la El şi Îl venerează. Ea nu trece cu uşurinţă şi nu ia de-a gata nicio întâlnire cu El pe paginile Scripturii, astfel că El ne modelează în permanenţă valorile şi înclinaţiile, iar noi vrem să fim ca El şi să ne asemănăm tot mai mult cu al Său chip. Pavel enunţă acest principiu în 2 Corinteni 3:18: „Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului şi suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului.” Cine Îl admiră pe Cristos mai mult ca orice şi Îl imită pe El, acela îmbracă haina smereniei.

Motivaţia pentru smerenie

         Revenind la cuvintele apostolului Pavel, în ele găsim o motivaţie puternică de a căuta smerenia – „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har”. Aceste cuvinte sunt impresionante şi, dacă ne uităm la contextul lor, înţelegem foarte clar că Dumnezeu stă nu numai împotriva celor mândri dintre neconvertiţi, ci într-o mare măsură şi împotriva celor mândri dintre convertiţi. Dumnezeu ne va sta împotrivă dacă vom lăsa buruienile mândriei să ne sufoce smerenia.

Cuvântul tradus prin „a sta împotrivă” are şi în original exact acelaşi înţeles. Altfel spus, Dumnezeu, ca un comandant militar, îşi mobilizează armata împotriva celor mândri. Cuvântul descrie de fapt un duşman care în asaltul său se loveşte de o barieră insurmontabilă formată din soldaţi trimişi acolo de un general înţelept. Dumnezeu ne face nouă exact lucrul acesta dacă ne purtăm cu mândrie. Iar dacă încercăm să ocolim pe la stânga sau pe la dreapta, căutând un alt traseu pentru mândria noastră, Dumnezeu este gata să ne stea în cale şi să ne împresoare astfel încât să nu mai putem face nicio mişcare.

Dacă suntem mândri, Dumnezeu luptă împotriva noastră, obligându-ne să ne oprim în loc, astfel încât fiecare aspect al vieţii noastre spirituale este blocat. Atunci când studiem Cuvântul, El nu ne mai învaţă nimic, nu ne mai oferă nicio revelaţie încântătoare şi nu ne mai binecuvântează cu mângâieri sau cu satisfacţii. Totodată, El ne retrage călăuzirea, făcându-ne astfel şi complet inutili pentru Împărăţia Lui. Dumnezeu nu are cum să ne folosească în calitate de reprezentanţi ai Lui atâta timp cât în noi se află un lucru pe care El îl urăşte – mândria. El ne stă împotrivă şi ne opreşte complet orice har.

Pentru că ne-am lăsat pradă mândriei, Domnul poate găsi cu cale să ne lase în seama păcatelor noastre chinuitoare, oricare ar fi acestea. Poate că ne va părăsi complet autocontrolul, astfel încât ne vom pierde cumpătul uşor şi vom reacţiona nepotrivit la circumstanţele vieţii. În trecut, autocontrolul a fost pus şi păstrat de Dumnezeu în noi ca răspuns la rugăciune, însă de îndată ce mândria a pus capăt binecuvântărilor harului pentru noi, vom cădea de multe ori. Traseele de alimentare cu har şi cu sprijin vor fi întrerupte. Dacă ne găsim în postura aceasta, am face bine să ne supunem cât de curând, pentru că altfel rezultatele s-ar putea să fie foarte neplăcute pentru noi.

O descriere a modului în care Dumnezeu poate „sta împotriva” credincioşilor Lui se găseşte într-un verset foarte provocator din Evrei 12 (care citează din Proverbe) – „Fiule, nu dispreţui pedeapsa Domnului şi nu-ţi pierde inima când eşti mustrat de El.” Versetul acesta ne avertizează să nu dispreţuim pedepsele sau mustrările mai blânde ale Domnului, pentru că dacă o facem vor urma consecinţe şi mai severe.

Ne putem gândi la inundaţiile mari care au avut loc nu demult în unele părţi ale Marii Britanii. Cu toate că este o chestiune complexă şi nu ne putem pronunţa în privinţa ei cu certitudine absolută, aceste inundaţii ar putea fi o avertizare din partea Domnului cu privire la răul şi necredinţa din societatea noastră. Dar cu toate că a produs suferinţă multor oameni, totuşi ce pedeapsă blândă a fost aceasta dacă ne gândim la pierderile atât de mici de vieţi omeneşti!

Din nefericire, societatea noastră împietrită a eliminat cu dispreţ orice posibilitate ca aceste dezastre naturale să fie un avertisment de natură spirituală. Şi atunci la ce ar trebui să ne aşteptăm în continuare? Dacă ţara noastră refuză categoric să ia în considerare orice lecţie pe care ar putea s-o extragă din aceste necazuri şi să recunoască faptul că avem un Creator căruia trebuie să-I dăm socoteală, când se va înăspri mustrarea Domnului şi ce formă va îmbrăca ea? Când pedeapsa mai blândă este ignorată, ea trebuie să fie urmată de una mult mai aspră. Se va întâmpla acest lucru curând? Nu ştim, pentru că Dumnezeu hotărăşte după planul Său tainic cât timp mai are îndelungă răbdare, însă atunci când pedeapsa va veni, ea va fi mult mai dură decât avertizarea premergătoare.

Aplicând aceasta la vieţile noastre personale, dacă Dumnezeu a intervenit să ne curme mândria, Îl vom ignora noi oare şi vom aştepta disciplinarea Lui mult mai severă?

Măreţul har

         Să ne îndreptăm însă atenţia spre partea pozitivă şi complet neaşteptată a afirmaţiei lui Petru: „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har.” Singurul mod în care putem progresa în smerenie este prin ajutorul oferit de Dumnezeu; cu toate acestea, ce face El? El ne răsplăteşte tocmai pentru progresul acesta. Domnul este atât de bun încât orice înaintare în smerenie atrage asupra noastră şi mai mult har. Ce principiu extraordinar este acesta! Este ca şi cum am zice că banul la ban trage, pentru că smerenia la smerenie trage. Dumnezeu dă „har celor smeriţi”.

Cu alte cuvinte, dacă dobândim smerenia prin rugăciune şi dacă ne „îmbrăcăm” cu haina ei, dacă adoptăm standardele ei, Dumnezeu ne va da şi mai mult ajutor în viaţa noastră spirituală – mai multă putere asupra păcatului, mai multe răspunsuri la rugăciuni, mai multe binecuvântări în viaţă, mai multe eliberări, mai mult ajutor, mai multă utilitate, mai multă înţelepciune şi discernământ, mai multă pricepere, mai multă dragoste, mai multă blândeţe, mai multă bunăvoinţă, mai multă credinţă şi mai multă răbdare şi îngăduinţă. Domnul să ne dea mai mult din aceste binecuvântări!

Ne va oferi Dumnezeu mai mult din aceste binecuvântări? Da, dacă ne rugăm şi luptăm pentru smerenie, pentru că El dă har celor smeriţi. Dumnezeu stă împotriva mândriei, însă sporeşte izvorul de har ce curge înspre cei smeriţi.

„Smeriţi-vă dar sub mâna tare a lui Dumnezeu”, ne îndeamnă Petru. Smerenia contravine instinctelor primare ale inimii corupte a omului. Există în noi o voce care ne spune că nu avem cum să trăim aşa cum ne cere smerenia pentru că va fi nevoie să ne afirmăm în permanenţă, să ne purtăm singuri de grijă, să luptăm pentru supremaţie şi să ne păstrăm respectul de sine. Dar, zice Petru, dacă vă smeriţi sub mâna tare a lui Dumnezeu şi vă puneţi încrederea în El, veţi vedea biruinţa smereniei.

Spuneţi-vă vouă înşivă: „Nimic nu este prea greu pentru El. Niciodată nu m-a dezamăgit şi nu m-a uitat şi, în orice împrejurări, mă pot baza pe ajutorul Său. Dacă mă cheamă să trec prin ape adânci, sunt gata să spun că purtarea Lui de grijă este perfectă. Indiferent dacă sunt antrenat pentru ceva cu totul nou, dacă sunt pus la încercare ca să-L mărturisesc pe El, ori dacă sunt modelat ca să fiu o mângâiere pentru alţii aflaţi în dificultate, oricare ar fi motivul, eu voi rămâne sub mâna Lui cea puternică şi nu voi renunţa să urmăresc smerenia.”

Înălţarea promisă

         La final, Petru adaugă o mare promisiune: trebuie să vă smeriţi „pentru ca, la vremea Lui, El să vă înalţe.” Într-o vreme credeam că aceste cuvinte se referă la sfârşitul vieţii pe pământ, ca şi cum Petru ar zice: „Fiţi tari indiferent de greutăţile prin care treceţi, pentru că la sfârşitul călătoriei acestei vieţi, El vă va înălţa.” Numai că expresia „la vremea Lui” înseamnă de fapt „la vremea hotărâtă de El pentru voi”, care ar putea veni foarte curând şi nicidecum abia la sfârşitul vieţii. La momentul potrivit, în acord cu voia Lui perfectă, Dumnezeu ne va înălţa, ne va proslăvi şi ne va binecuvânta cu bucurie şi făcându-ne folositori, cu condiţia să ne smerim sub mâna Lui cea tare.

În fine, cu privire la smerenie Petru mai zice: „Şi aruncaţi asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El Însuşi îngrijeşte de voi.” Iarăşi, a fost o vreme când eram convins că Petru ne spune că atunci când avem îngrijorări şi poveri pe care nu le putem duce, tot ce trebuie să facem este să le aruncăm asupra Domnului, ştiind că El ne poartă de grijă şi că le va rezolva cumva. Versetul are, fără doar şi poate, şi acest sens, însă el spune mai mult decât atât. Cuvântul tradus prin „aruncaţi” mai este folosit în Noul Testament în limba greacă în Luca 19:35, unde citim că oamenii şi-au „aruncat” hainele pe măgăruşul pe care Domnul a intrat călare în Ierusalim în ovaţiile mulţimilor. Cuvântul „a arunca” înseamnă „a aşeza cu un gest viguros”, descriind o acţiune bruscă şi energică menită a dovedi că oamenii şi-au dat hainele de bunăvoie şi cu bucurie pentru slujirea şi recunoaşterea Domnului. Ei au făcut-o pentru El.

Şi aici, în îndemnul dat de Petru, cuvântul „a arunca” nu înseamnă să aşezăm obosiţi necazurile noastre la picioarele lui Cristos pentru ca El să le rezolve, ci să I le dedicăm cu bucurie într-un act de slujire. Ce ar putea să însemne aceasta? Înseamnă să spunem: „Voi considera toate poverile mele ca fiind slujirea mea pentru El, mă voi încrede în El, Îl voi mărturisi şi mă voi apropia de El. Da, le voi aduce înaintea Lui ca să-I cer ajutorul, dar în acelaşi timp le voi pune în slujba Lui ca parte din mărturia mea şi voi ieşi biruitor din ele prin El. Oamenii se vor gândi la mine şi vor zice: «În toate încercările acestea, el L-a iubit pe Domnul şi L-a mărturisit. Şi-a păstrat liniştea şi smerenia.»”

Dacă am face lucrul acesta, Evanghelia harului ar străluci în noi în toate împrejurările, iar oamenii ar fi cu atât mai atinşi, mai influenţaţi şi mai impresionaţi de Evanghelie.

Tot aşa cum oamenii şi-au pus hainele pe măgăruş pentru Cristos, noi Îi dăm Lui toate încercările prin care trecem ca parte din slujirea noastră pentru El. Ne punem problemele la dispoziţia Lui şi în acelaşi timp I le dăm ca să primim ajutor; iar atunci ele lucrează în noi smerenie.

John Wesley a mers ca misionar în Georgia, unde a eşuat lamentabil. Manierele şi comportamentul lui erau caracteristice oamenilor din înalta societate, lucru de care el era conştient, purtându-se adeseori cu aroganţă faţă de oamenii de „mai prejos ca rang”. Era un gentleman şi un învăţat cu mare autoritate, însă eşecul acesta l-a smerit foarte mult. Întors pe tărâm britanic, el a început să caute cu smerenie faţa Domnului şi abia atunci a putut deveni agentul principal al Marii Treziri Spirituale începute în 1739.

George Whitefield a fost pregătit pentru rolul său în Marea Trezire tot prin acest dar al smereniei. Domnul a folosit împrejurări şi evenimente din viaţa lui ca să-l facă un om extrem de smerit, pentru ca apoi să-l poată folosi cu putere.

Acelaşi lucru s-a petrecut şi cu Martin Luther. Despre acesta credem în general că a fost un om puternic, îndrăzneţ şi sigur pe sine, mai ales când ne gândim că a bătut în cuie cele 95 de teze pe poarta bisericii din Wittenberg, marcând începutul marii Reforme. Numai că Luther devenise un om foarte smerit înaintea Domnului, ştiind foarte bine că din clipa aceea renunţa la orice carieră în biserică, în mănăstire şi la Universitatea din Wittenberg, la orice promovare, apreciere şi acceptare. Ca să asculte de glasul propriei conştiinţe, el trebuia să renunţe la toate aspiraţiile şi planurile sale şi să devină un cleric rebel şi proscris, adică tocmai genul de persoană de care avea nevoie Domnul ca să reverse asupra ei har după har şi s-o facă extrem de folositoare.

Vedem că acelaşi principiu lucrează şi în viaţa lui C. H. Spurgeon. Omeneşte vorbind, el era un om cu o minte strălucită şi extraordinar de înzestrat, dar ce a făcut Domnul ca să-l pregătească pentru lucrarea vieţii sale? I-a interzis resursele necesare pentru a dobândi educaţie la o şcoală cu prestigiu şi l-a trimis într-o localitate izolată denumită Waterbeach, unde Spurgeon a predicat Evanghelia într-o biserică acoperită cu stuf, asumându-şi răspunderea spirituală pentru o comunitate formată din mai multe sate. Acolo Domnul l-a călit ca instrument în lucrarea Lui, dând har celor smeriţi.

Dacă am fi cu toţii mai smeriţi în lăuntrul nostru! Nu vreau să pun că ar trebui să ne prefacem a avea o formă de smerenie în felul în care ne comportăm, ci că smerenia ar trebui să domnească în inimile, în minţile şi în relaţiile noastre. Cât har am avea atunci! De aceea trebuie să ne rugăm pentru ea şi să lucrăm pentru ea, fiind cu mare băgare de seamă la toate ispitele mândriei, iar lucrul acesta trebuie să-l facem fără întrerupere.

„Tot aşa şi voi, tinerilor, fiţi supuşi celor bătrâni. Şi toţi, în legăturile voastre, să fiţi împodobiţi cu smerenie. Căci 

«Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har»”. Smeriţi-vă dar sub mâna tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la vremea Lui, El să vă înalţe. Şi aruncaţi asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El Însuşi îngrijeşte de voi.”