Tweet

O viaţă de dedicare - Văzută la colaboratorii lui Pavel

Primii doi ce urmează a fi numiţi călătoreau ca purtători ai epistolei, Tihic fiind cel mai în vârstă. Pavel scrie: „Tot ce este cu privire la mine vă va spune Tihic” (Coloseni 4:7). Ce termen distinctiv putem atribui acestui om născut la Efes, un tovarăș de călătorie mai vechi al apostolului, care s-a angajat în predicare, evanghelizare şi multe alte slujiri? Cel mai potrivit, desigur, este – un slujitor. Tihic îl însoţise pe Pavel, cel puţin până la Milet,  ca reprezentant al bisericilor dintre neamuri atunci când acesta a dus un ajutor la Ierusalim. A fost curierul Epistolei către Efeseni şi poate a lui 2 Corinteni (însoţit de Tit). A fost trimis de Pavel la Creta pentru a sluji alături de Tit, apoi la Efes, probabil pentru a-l succeda pe Timotei. Tihic a fost unul din acel grup de predicatori de la început care îşi riscaseră viețile împreună cu Pavel în cea de-a treia lui călătorie misionară, iar acum fusese trimis de acesta la Colose ducând la îndeplinire instrucţiunile apostolului întemniţat.

Priviţi la modul în care este descris Tihic de către Pavel. El este „fratele preaiubit” (versetul 7), sau unul pentru care Pavel avea foarte multă afecţiune. Caracterul acestuia, stilul de viaţă şi dragostea lui pentru Cristos au atras afecţiunea lui Pavel. El a manifestat de asemenea o preocupare extraordinară pentru lucrarea şi sănătatea lui Pavel, fiind sensibil la nevoile lui şi satisfăcându-le atât cât i-a stat în putinţă. Să fii un om pe care cineva îl descrie prin cuvintele „frate preaiubit” înseamnă să fii o persoană de o prietenie şi bunătate altruistă, iar din consemnările lui Pavel reiese că pentru Tihic nimic nu era prea greu de îndeplinit. Nota dominantă a vieţii lui a fost un spirit de slujitor.

Pentru că îi păsa de oameni, apostolul continuă să-l numească „slujitorul credincios”. El era un predicator, bineînţeles, dar şi un încurajator şi un sfătuitor personal, exercitând o slujire de mângâiere şi motivare. El îi avea pe credincioşi la inimă. Faptul că a fost  „credincios” mai înseamnă că era loial Cuvântului, omul ideal de trimis la Colose într-o vreme când prin biserică începeau să apară eretici. Tihic i-a învăţat pe alţii Adevărul cu acurateţe şi claritate, ca unul pe deplin credincios înaltei sale însărcinări.

Pe urmă, ca şi cum aceşti termeni de recomandare n-ar fi fost suficienţi, Pavel îl numeşte pe Tihic „tovarăşul meu de slujbă în Domnul”,  o expresie cu o bogată semnificaţie. Mai întâi, ea îl descrie drept coleg; un membru al echipei. Tihic, în ciuda tuturor punctelor lui tari şi a capacităţilor lui, nu a fost un individualist care alerga după propria reputaţie şi glorie. El era bucuros să-l sprijine pe apostol şi să lucreze în echipă cu alţii. El s-a consacrat lucrării ca un slujitor harnic, sau ca un sclav (în limba greacă). Un sclav era proprietatea stăpânului său şi răspundea solicitărilor lui în fiecare ceas al zilei. Acesta era spiritul lui Tihic ca slujitor al lui Cristos. El făcea orice i se cerea. Pavel nu vorbeşte despre el ca despre un slujitor personal, ci ca despre un „tovarăş de slujbă în Domnul”. El făcea totul de dragul lucrării.

Tihic va vizita Colose, spune Pavel, „ca să luaţi cunoştinţă despre starea noastră” şi „să vă mângâie inimile”, adică să vă încurajeze. El va lua cunoștință de încercările voastre, vă va împărtăşi oportunităţile şi va face tot ce-i stă în puteri pentru a fi de ajutor. El, desigur, îl va predica pe Cristos, înălţându-L, dându-vă ca învăţătură lucruri minunate şi încurajându-vă în misiune. În mod inevitabil, el va vorbi despre slava eternă. Dacă împrejurările în care vă aflaţi sunt potrivnice, el vă va îndrepta mintea spre căminul minunat și veşnic. Nu a existat persoană mai potrivită decât Tihic pentru o asemenea sarcină, în mod vizibil la dispoziţia Domnului, fidel Cuvântului şi fidel credincioşilor. Dar caracteristicile lui ar trebui să ne reprezinte pe noi toţi, deoarece acesta este scopul lucrării lui Dumnezeu în inimile noastre. Suntem noi slujitori, pe deplin la dispoziţia lui Cristos, sau alergăm după interese pământeşti? Tihic, unul dintre însoţitorii apropiaţi ai lui Pavel, este un model de dragoste altruistă pentru Cristos care ar trebui să fie și marele ţel al vieţilor noastre. Și Pavel trebuie să se fi simțit foarte atașat de acest grup de colaboratori, oameni în asemănare cu el și care s-au inspirat din viaţa lui. Dacă noi, cei care suntem slujitori ordinaţi, am fi fost în situația lui Pavel, am fi căutat și noi să strângem în bisericile noastre colaboratori cu aceeaşi mentalitate.

Următorul nume care trebuie menţionat este cel al lui „Onisim, fratele credincios şi preaiubit, care este dintr-ai voştri”. Celor mai mulţi cititori le va fi cunoscut numele lui Onisim, a cărui descriere distinctivă trebuie să fie un trofeu al harului.  Onisim, sclavul lui Filimon, un om bogat din Colose convertit la predicile lui Pavel, furase niște bani şi fugise la Roma. La momentul potrivit a ajuns să ia legătura cu niște creştini şi cu Pavel, L-a aflat pe Domnul şi a fost total schimbat. Acum trebuia să se întoarcă la Filimon şi la biserica din Colose, dar nu ca un hoț şi fugar, ci ca slujitor al lui Dumnezeu. El era acum un „frate credincios şi preaiubit”, un credincios matur, cu un caracter puternic și demn de toată încrederea.

Suntem noi trofee ale harului? Am fost noi schimbaţi cu adevărat? Unii spun că s-au întors la Domnul, dar nu-i poți numi cu adevărat trofee ale harului deoarece viața lor nu s-a schimbat cu mult față de ce era înainte. Ei nu par să aibă un duh nou şi o inimă nouă, dându-se în întregime  Domnului, închinării şi lucrării Lui. Ei îşi găsesc și în prezent confortul în lume şi se hrănesc cu plăcerile lucrurilor firești. Pe Onisim l-a putut trimite înapoi ca un tânăr total transformat, şi această transformare dorim fierbinte s-o vedem în viața fiecărui om credincios. Ne-am pocăit cu adevărat de păcat, L-am căutat pe Cristos, ne-am pus încrederea în lucrarea Lui de pe Calvar şi ne-am predat în mod sincer vieţile Lui? Dacă se pot spune aceste lucruri despre noi, atunci se poate spune că suntem trofee ale harului, cu vieţi caracterizate de motive şi dorinţe noi. Fie ca toţi cititorii să facă parte din categoria spirituală al lui Onisim – un trofeu al harului!

Cel de-al treilea colaborator al lui Pavel a fost nevoit să rămână la Roma, dar îşi trimite salutările: „Aristarh ... vă trimite sănătate” (cuvântul în limba greacă înseamnă „vă îmbrăţişează”). El îşi trimite cele mai calde salutări. Aristarh a fost un macedonean din Tesalonic, căruia trebuie să-i punem „eticheta” de jertfitor. El pare să fie inclus în rândul primelor trei ajutoare ce se trăgeau dintre evrei. Odată fusese arestat împreună cu Pavel (şi Gaiu) la Efes, după care a călătorit cu apostolul în timpul celei de-a treia călătorii misionare şi i s-a alăturat ca prizonier în „călătoria primejdioasă”, care s-a sfârşit într-un naufragiu. Aristarh este un colaborator de seamă al lui Pavel. În acest loc este identificat drept „tovarăşul meu de temniţă”, ceea ce este deopotrivă interesant şi oarecum derutant. El a fost arestat cu Pavel la Efes, însă nu pentru multă vreme. Apoi, în timpul călătoriei primejdioase el trebuie să fi fost tratat fără îndoială ca prizonier (chiar dacă n-a fost ținut sub arest). Dar Pavel vrea în mod evident să spună că Aristarh a fost prizonier împreună cu el la Roma, şi aceasta este ideea care derutează.

În Epistola către Filimon, Epafra este numit un tovarăş de temniţă, iar Aristarh nu. Aici în Coloseni, Aristarh este numit un tovarăş de temniţă, iar Epafra nu este. Întrucât Coloseni şi Filimon au fost expediate cam în același timp, misterul se adânceşte. Cea mai probabilă soluţie este că Aristarh şi Epafra i-ai ținut companie lui Pavel în temniţă în mod alternativ. Fiecare la rândul lui, au acceptat să fie puși sub arest, cu Pavel, la domiciliu şi au fost tratați toți în același fel. Ca să poți sta împreună cu Pavel în casa închiriată în timpul primei sale întemniţări romane însemna să accepți o limitarea a libertăților proprii, deoarece exista pericolul ca tovarășul de celulă să atace soldatul de gardă și să-l elibereze pe prizonier. Ca să te poți face tovarăș cu apostolul în lucrarea de rugăciune şi scriere, din motive de siguranţă, trebuia să porți aceleaşi lanţuri şi să fii tratat ca un prizonier al Romei imperiale. Aristarh pare a fi fost omul pregătit să împărtăşească suferinţele lui Pavel.

Cuvântul tradus ca „prizonier” înseamnă prizonier de război. Pavel pare să ne spună că el şi Aristarh nu erau în închisoare ca infractori, ci erau captivi în războiul lumii împotriva lui Cristos şi a Evangheliei. Un prizonier de război are o onoare specială în ochii propriei lui naţiuni, iar Aristarh, alături de Pavel, poate purta această distincţie de luptător în marea bătălie pentru suflete. El merită epitetul de jertfitor.

Ne asemănăm noi câtuși de puțin cu Aristarh? Spunem noi: „Cariera mea este pentru Cristos, nu pentru mine, şi dacă nu pot prospera în lume fără să-mi jertfesc slujirea pentru El, voi renunţa la propria prosperitate”? În mod cert, există credincioşi care deși ajung să aibă mare succes în viață, ei Îl slujesc pe Domnul în continuare, iar Domnul le oferă oportunităţi deosebite de a-L mărturisi. Dar situații de acest fel sut în totalitate sub controlul lui Dumnezeu. Regula de bază pentru noi este să fim gata să acceptăm în viaţă o poziţie socială modestă, dacă este necesar, pentru a ne trăi viața în primul rând pentru Cristos.

Un alt ajutor bine-cunoscut al lui Pavel la acea vreme a fost „Marcu, vărul lui Barnaba”, cunoscut mai bine de către noi ca Ioan Marcu (versetul 10). Ce cuvânt descriptiv poate fi atribuit lui Ioan Marcu? Fără îndoială, cel de învingător. În urmă cu aproximativ 12-14 ani, Marcu primise privilegiul deosebit de a sluji, de a călători, de a predica şi de a înfiinţa biserici împreună cu Pavel şi Barnaba. Dar în Pamfilia Marcu a abandonat acea călătorie misionară şi s-a întors acasă la Ierusalim. Oare de ce a făcut-o? Mulţi consideră că în Pamfilia Marcu a intrat în panică, fiind oarecum fricos şi nestatornic. Marcu a dat înapoi din faţa ameninţărilor cu prigoana și rele tratamente. Deşi avea puterea şi energia fizică a tinereţii, el nu căpătase încă suficient curaj şi rezistenţă. Abandonul lui a fost atât de serios încât Pavel nu l-a mai dorit în următoarea sa călătorie misionară. Acest lucru l-a ofensat pe Barnaba și l-a determinat pe acesta să-l ia pe Marcu şi să plece singur cu el.

În cele din urmă însă, Marcu şi-a învins slăbiciunile și a devenit un slujitor de seamă al lui Cristos, fiind probabil recunoscător pentru poziția fermă a lui Pavel. După mai mulți ani vedem transformarea lui remarcabilă. Și-a pus viața în rânduială și a reușit să scape de lipsa de perseverență. Acum îl vedem ca pe un biruitor; un cuceritor de suflete. Credem că s-a pocăit îndelung de fiecare eşec, aducându-şi slăbiciunile şi vulnerabilităţile în faţa Domnului care i-a dat caracter şi tărie ca să persevereze. În acest timp el a crescut spiritual, devenind important pentru scrierea Evangheliei care-i poartă numele, Evanghelie al cărei autor este Petru, dar care este scrisă de Marcu.

Trebuie să punem întrebarea: în ce stare ne aflăm noi? Ne identificăm cumva cu starea lui Ioan Marcu de la început? Facem noi angajamente ce nu țin mai mult de cinci minute în faţa Domnului – promisiuni ce dispar după ce le-am făcut? Trecem repede de la o activitate la alta începând cu entuziasm, dar dovedindu-ne în cele din urmă fără credibilitate şi nestatornici? Am consemnat undeva promisiunile neținute față de Dumnezeu? Exemplul lui Marcu de credincios care și-a biruit propriile slăbiciuni ne arată că prin puterea lui Cristos ne putem stăpâni înclinațiile spre eșec. Dacă eşti tânăr și plin de zel pentru a-L sluji pe Dumnezeu, dar și cu predispoziții să aluneci ușor de pe cale, înainte de a-I cere Domnului să te întărească şi să te facă statornic caută să nu creezi crize majore precum cea a lui Marcu. Străduieşte-te să dobândești  mai multă maturitate şi perseverență, iar Duhul te va ajuta să te controlezi ca să poți deveni consecvent şi statornic. Este o reală încurajare pentru noi să-l vedem pe Marcu pe lista colaboratorilor de seamă ai lui Pavel. Cu toţii putem deveni învingători pentru Cristos.

Un alt colaborator al lui Pavel a fost „Isus [Iosua], zis Iust”, care la fel ca Marcu şi Aristarh era evreu. Pavel spune – „Ei sunt ... singurii care au lucrat împreună cu mine pentru Împărăţia lui Dumnezeu, oameni care mi-au fost de mângâiere.” Această formulare nu lasă de înţeles că ei au fost singurii colaboratori ai lui Pavel, ci mai degrabă că ei au fost singurii evrei dintre colegii lui evanghelişti. Spunem colegi evanghelişti deoarece acesta este sensul expresiei „pentru Împărăţia lui Dumnezeu”. Ei erau împreună-ziditori ai Împărăţiei prin câştigarea de suflete. Cât de interesant este să observăm că într-o biserică alcătuită cu precădere din neevrei existau aceşti trei evanghelişti evrei remarcabili. Descrierea este potrivită pentru toţi trei, dar întrucât cunoaştem atât de puţin despre Iosua Iust, nefiind menţionat nicăieri în altă parte în Noul Testament, îi vom da epitetul de evanghelist. El a lucrat împreună cu Pavel pentru a aduce suflete în Împărăţia lui Dumnezeu.

Ne emoționăm când îl auzim pe Pavel spunând că acești trei evrei au fost pentru el o mângâiere sau o mare încurajare. Am putea spune: „Dragă Pavel, eşti ţinut în lanţuri, înduri mari suferinţe, ești despărțit de slujirea pe care o faci pretutindeni, iar lucrul care spui că te bucură în mod deosebit este să auzi despre lucrarea evangheliştilor?” O, dacă am fi noi toţi conectați la acest gen de gândire spirituală și dacă inima noastră ar bate precum inima lui Cristos! Iată o provocare pentru noi toţi. După ce ne-am întors la Dumnezeu eram plini de dorința de a-L mărturisi. Mai facem acest lucru în prezent? Ne foloseam de fiecare ocazie ca să ne rugăm pentru cei cărora le-am vorbit despre Dumnezeu şi eram dornici să ne implicăm în tot felul de activităţi de răspândire a Evangheliei. Mai simțim această dorință? Ar putea Pavel spune despre noi: „El este un bun colaborator la lărgirea Împărăţiei lui Dumnezeu şi o mângâiere [încurajare] pentru mine”?

După Iust apare și numele bine-cunoscutului Epafra – „Epafra, care este dintr-ai voştri [un colosean] ... rob al lui Cristos” (versetul 12). Care era caracteristica distinctivă a lui Epafra? Era un lucru care i-a definit probabil şi pe ceilalţi, dar l-a caracterizat în mod deosebit pe acest frate – el era un mijlocitor. Pavel spune că el „totdeauna se luptă pentru voi în rugăciunile sale”.

Epafra se convertise probabil prin lucrarea de slujire a lui Pavel în Efes, după care s-a întors la Colose şi a evanghelizat cetatea. Dar nu s-a oprit doar la această cetate, ci a plantat, după câte se pare, biserici în Laodiceea şi Hierapolis. Epafra, la fel ca Aristarh, era acum dispus să-i țină companie lui Pavel sub regim de arest la domiciliu. În felul acesta s-a putut ruga împreună cu Pavel. Apostolul ne oferă detalii despre conţinutul rugăciunilor lui Epafra, care lupta în rugăciune pentru coloseni şi pentru alţi credincioși ca să persevereze „desăvârşiţi şi deplin încredinţaţi ... în voia lui Dumnezeu”. Expresia „se lupta în rugăciune” are o forță extraordonară în original și de aici provine și verbul „a agoniza”. Epafra simte nevoile poporului, se roagă pentru oameni şi situaţiile în care se găsesc și cere ca ei să înainteze în sfinţire, cunoaştere şi slujirea lui Cristos, întrucât toate acestea sunt după „voia lui Dumnezeu”. Aceasta mai presupune și păstrarea lor în curăție de inimă (ca să nu creadă erezia care îi ameninţa pe coloseni) şi glorificarea lui Cristos prin mântuirea sufletelor.

Rugăciunile lui Epafra nu erau sporadice sau superficiale, nici ocazionale şi apatice, ci erau adevărate pledoarii pentru popor. El cerea ca ei să devină maturi și desăvârşiţi în voia lui Dumnezeu, o voie care este revelată în Cuvântul Său. Cu alte cuvinte, Epafra se ruga pentru înțelegerea corectă a doctrinelor Cuvântului lui Dumnezeu. S-a rugat pentru ei pe nume, deoarece îi cunoştea, şi cerea ca ei să se țină de îndatoririle spirituale şi să nu se abată niciodată de la ele. Acesta era planul rugăciunilor lui Epafra. Putem spune că facem și noi așa?

Pavel formulează un fel de jurământ pentru a confirma calitatea rugăciunii lu Epafra, spunând – „vă mărturisesc ...” El s-a rugat constant pentru trei biserici. Dacă şi noi am fi acest fel de mijlocitori, poate ar exista și în țara noastră mai multe biserici care să se asemene celor trei salutate de Epafra. Epafra le-a salutat, iar noi îl salutăm pe el – mijlocitorul!

Cel de-al şaptelea colaborator este Luca, iar despre acest om remarcabil se pot spune multe, însă vom folosi un termen vechi-testamentar şi-l vom numi purtătorul de armură al apostolului Pavel. Luca a fost lângă Pavel de foarte multe ori pentru a-i trata problemele serioase de sănătate. Nu ştim exact care a fost boala de care suferea Pavel, dar ştim că a fost extrem de dureroasă, neplăcută şi un handicap pentru el. Luca, medicul preaiubit, l-a vizitat foarte des. El era şi predicator.

Fiind un neevreu din Antiohia Siriei, e aproape sigur că Luca a fost celibatar, iar unele referiri foarte timpurii din tradiţie cu privire la el sugerează că a fost şi un artist talentat. Există o teorie interesantă, care însă nu poate fi dovedită, că Luca a studiat la universitate împreună cu Saul din Tars, iar unii susțin că ar fi fost și Apolo cu ei, dar nu neapărat în aceeași perioadă de timp. Pavel şi Luca erau prieteni apropiaţi şi este posibil ca prietenia lor să fi prins rădăcini în locul unde au studiat împreună. În mod destul de îndrăzneţ, unii susțin că n-a fost un simplu doctor, ci ar fi fost doctorul unui vas, sau medic pe o flotă marină. Din Fapte 27 reiese clar că Luca stăpânea în mod extrem de corect noțiuni și informații de natură maritimă.

Tradiţia ne spune că Luca a trăit foarte mulţi ani, iar el continuă să ne vorbească şi astăzi prin Evanghelia după Luca şi Faptele Apostolilor. Cronicile istorice ne demostrează că Luca era întotdeauna gata să predice, să slujească, să poarte de grijă apostolului şi, bineînţeles, să fie autorul inspirat al Sfintei Scripturi. Nimic din ce se poate spune despre Luca nu e exagerat. Deşi în mod evident un om inteligent şi bine educat (după cum vedem din modul în care foloseşte limba greacă), el s-a angajat să slujească lucrarea apostolilor în orice fel era necesar. Ca „purtător de armură” pentru Pavel, el era cu precădere un jucător de echipă. În aceasta constă provocarea pe care ne-o adrezează viața și lucrarea lui Luca. Ca membri ai unei biserici, toți facem parte din aceeași echipă. La modul ideal, fiecare talent şi aptitudine este pusă în slujba Domnului, și nu e nevoie ca unul să se ridice mai presus de altcineva pentru a se remarca. Acest adevăr i-a caracterizat pe toți colaboratorii lui Pavel, dar îl vedem în mod deosebit prezent în decursul îndelungatei slujiri a lui Luca.

O notă mai tristă este atinsă în cazul următorului colaborator. Versetul 14 îl identifică fiind drept Dima, un om a cărui dezertare ne întristează. Cum rămâne cu Dima, frate Pavel? Mai poți spune ceva bun despre el? Pavel nu face acestui om niciun fel de recomandare. În altă parte el este numit tovarăş de luptă, dar în acest text Pavel pare a fi simțit că Dima e șovăielnic și predispus căderii, și exact acest lucru s-a și întâmplat. Cinci sau şapte ani mai târziu, Pavel îi scrie lui Timotei – „Dima, din dragoste pentru lumea de acum, m-a părăsit şi a plecat la Tesalonic” (2 Timotei 4:10).

Nu l-am plasat pe Dima între cei şapte care ne servesc drept exemple, iar termenul distinctiv pe care i-l atribuim este – Dima cel nestatornic. De ce şi-a părăsit Dima chemarea? A fost el un fals convertit? Nu există nicio menţiune în acest sens, iar puterea de a discerne lucrurile probabil că i-a scos în evidență lui Pavel acest lucru cu mult înainte de a fi părăsit de Dima. La început, Dima îi fusese lui Pavel un colaborator loial, ducânt cu bine la îndeplinire lucrarea de slujire creștină. Nu ne îndoim de faptul că L-a iubit pe Cristos, dar a existat ceva defectuos în umblarea lui spirituală, iar lumea l-a prins din nou în gheare prin atracţiile ei.

Probabil că Dima era un bărbat foarte capabil care a ajuns la concluzia că putea câştiga bine şi putea avea o casă mare într-o zonă frumoasă dacă accepta din nou provocările şi oportunităţile comerţului din Tesalonic. Acest lucru ni se poate întâmpla fiecăruia, dacă subestimăm puterea şi ostilitatea lui Satan, care e gata să se folosească de orice ocazie pentru a ne întoarce în lume. Dacă începem să întreținem dorinţe păcătoase, fantezii personale sau distracţii dubioase, Satan ne va pune în minte dorința de a pofti acele lucruri din ce în ce mai mult, ajungând în cele din urmă departe de starea dragostei dintâi.

Dima a fost smuls din slujire de către duşmanul sufletelor, care a apelat la strategia de a pune în inima lui trăirea luxoasă a lumii. Dacă a fost un credincios adevărat, atunci în timp disciplinarea divină a dus la restaurarea lui, dar în acele împrejurări el a abandonat slujirea creștină privilegiată pe care o avea. Dacă suntem prea preocupați de lucrurile lumeşti, iubind în mod exagerat posesiuni sau activităţi pământeşti ori aspirăm la satisfacerea personală, Dima, colaboratorul lui Pavel, trebuie să ne fie avertisment. Până şi cei evlavioşi pot cădea cu uşurinţă. Haideți să ne încredințăm în mâna Domnului, cerându-I să ne păzească şi să ne țină în brațul Lui. Fie ca exemplul lui Dima, cel nestatornic, să ne fie avertizare.

După ce i-am numit pe cei şapte colaboratori ai lui Pavel, și pe Dima, Pavel are un salut şi un cuvânt pentru doi oameni din bisericile din Colose şi Laodiceea. Unul este Nimfa, despre care nu ştim nimic, cu excepţia faptului că într-un anumit loc în casa lui se ținea o adunare. Celălalt este Arhip (numit un tovarăş de luptă în Filimon). Mesajul adresat lui este tăios: „Şi spuneţi lui Arhip: «Ia seama să împlineşti bine slujba pe care ai primit-o în Domnul.»”

Care era situația lui Arhip? Sau ce ar fi trebuit să facă și n-a făcut bine? După toate probabilităţile, Arhip slujea ca păstor în biserica ce se aduna în casa lui Filimon (Filimon 2). Unii spun că el era fiul lui Filimon, pus deoparte pentru predicarea Cuvântului. Care a fost problema cu Arhip? Era fără vlagă? E foarte posibil să fi fost aşa. În mod clar era un tânăr serios care Îl iubea pe Domnul şi voia cu adevărat să-L slujească, dar Pavel pare să-i spună: „Fă odată ce ai de făcut!” Poate că nu predica Evanghelia aşa cum trebuia, aducându-i neîncetat pe cei pierduţi la biserică şi învăţându-i pe oameni. Ceva îl împiedica să facă acest lucru, aşa că îl vom numi Arhip, cel dezorganizat.

Problema aceasta o putem observa și în lucrarea de slujire a zilelor noastre. Cunosc un pastor care în timp ce scria cărți creștine edificatoare, unele de mari dimensiuni, biserica lui se destrăma. A devenit dezorganizat și a încetat să mai evanghelizeze. Scrisul i-a acaparat toată energia emoţională. Activitatea editorială aleasă a fost bună, dar i-a abătut atenţia şi timpul de la principala sa lucrare. Mi-a duc aminte de câțiva preşedinţi de societăţi misionare care călătoreau dintr-un loc în altul pentru a prezida felurite întruniri importantă, în timp ce bisericile lor erau pe moarte. Aceşti fraţi au fost sănătoşi în credință, dar profund adormiți. Nevoia lor era să plece urechea la cuvintele apostolului: „Ia seama să împlineşti bine slujba pe care ai primit-o în Domnul.”

Mottoul nostru ar trebui să fie următorul – Să facem mai întâi lucrurile care trebuie făcute primele. Avem multe de făcut; avem de câștigat suflete; avem de încurajat oameni. Să le facem pe toate! Nu mă refer la pastorii care se lasă prinși în păcate şi lucruri lumeşti, ci la cei care-și pierd vremea cu lucruri mai puțin importante decât lucrarea lor pastorală. Sunt prinși în alte activități, în sinea lor importante și ele, care le distrag atenția de la chemarea cea mai importantă din viața lor. De curând un misionar îmi spunea că în unele ţări există tendinţa ca, înainte de a planta măcar o biserică şi de a deschide o şcoală duminicală, noii misionari să-şi ocupe timpul cu înființarea unor colegii biblice. Pavel îi spune lui Arhip – „Fă mai întâi lucrurile care trebuie făcute primele şi continuă să le faci.”

Nu numai slujitorii ordinaţi pot fi distraşi de la slujirea lor. Cu ani în urmă am cunoscut un tânăr care era absent din orice fel de slujire creştină, dar era ocupat cu scrierea unei cărţi de 500 de pagini în care îi învăța pe alți credincioși cum să trăiască. Cuvântul apostolului pentru el ar fi fost în mod cert următorul – „Ia seama la partea ta de slujire în biserica locală.”

Ne lăsăm și noi distraşi de alte lucruri? Auzim că unii credincioși petrec săptămâni la rând planificându-şi călătoriile de vacanţă, în loc să-L slujească pe Domnul, iar alţii îşi dedică tot timpul liber căminului, hobbyului sau sportului. Poate ești un cititor care-L iubește sincer pe Domnul, dar te abați mereu de la slujirea pe care ar trebui s-o faci. Îndemnul de care ai nevoie este acelaşi – „Ia seama să împlineşti bine slujba pe care ai primit-o în Domnul.” Noi credem că acest îndemn îl va fi schimbat pe Arhip cel dezorganizat şi îl va fi entuziasmat pentru anii ce au urmat.

Cei mai mulţi tovarăși ai lui Pavel au fost oameni deosebit de dedicaţi şi putem învăţa foarte mult de la ei. Gândiţi-vă la Tihic, cu spiritul său de slujitor adevărat. O, de am fi ca el – cu totul pentru Cristos şi în întregime la dispoziţia Lui. Apoi gândiţi-vă la Onisim, un trofeu al harului; un tânăr complet schimbat. Fie ca transformarea pe care am trăit-o în momentul convertirii să dureze, iar darurile noastre să crească şi să înflorească. Gândiţi-vă la Aristarh – un om atât de  jertfitor. Azi, cu excepţia regiunilor persecutate, noi nu suferim pentru credința noastră. Toate jertfele noastre sunt mult mai uşor de înfăptuit, şi ar trebui să le înfăptuim cu bucurie. Gândiţi-vă la Marcu, învingătorul, care şi-a biruit slăbiciunile prin puterea Domnului. Există speranţă pentru noi, deoarece cu toţii putem face progrese pentru Cristos.

Gândiţi-vă la Iust, evanghelistul, care l-a încurajat atât de mult pe Pavel. Ce facem noi, prin mărturie individuală sau colectivă, pentru Cristos? Gândiţi-vă la Epafra, mijlocitorul. Ar mai slăbi bisericile britanice dacă ne-am semăna mai mult cu el? Şi ce putem spune despre Luca, purtătorul de armură al lui Pavel, care, în ciuda educaţiei lui remarcabile şi a tuturor capacităţilor lui, a acceptat de bunăvoie rolul de sprijinitor şi a primit privilegiul de a scrie cartea care-i poartă numele și cea a Faptelor Apostolilor? Câtă nevoie avem de smerenia şi viziunea lui pentru lucrul în echipă!

Numai Dima cel nestatornic dezamăgeşte, experienţa lui chemându-ne la autoexaminare. Şi, în cele din urmă, Arhip cel dezorganizat, un frate serios şi bun, fără îndoială, dar care a avut nevoie de puțină zdruncinare pentru a-şi aranja corect priorităţile. Epistolele lui Pavel sunt atât de pastorale încât până şi salutările sunt o binecuvântare pentru noi, dacă le acordăm atenţie. Iar lucrurile pe care le descoperim despre colaboratorii lui sunt o provocare şi o inspiraţie pentru toţi cei care, de-a lungul veacurilor Evangheliei, caută să trăiască vieţi personale de credință activă.

Capitolul 12 preluat din cartea Viața de credință personală  Dr. Peter Masters, publicată la editura Făclia www.faclia.ro