Tweet

Pași înspre călăuzire (1) Călăuzeşte Domnul cu adevărat?

„Acum, dacă am căpătat trecere înaintea Ta, arată-mi căile Tale” (Exodul 33:13).

Paşi înspre călăuzire

Cu treizeci de ani în urmă, niciun creştin adevărat nu şi-ar fi pus întrebarea care constituie titlul acestui prim capitol, fiindcă oricine Îl urma pe Cristos avea convingerea fermă că are nevoie de călăuzirea lui Dumnezeu în toate deciziile importante ale vieţii. Declinul considerabil al calităţii învăţăturii biblice de-a lungul ultimelor decenii a adus însă cu sine şi respingerea acestui principiu fundamental şi foarte valoros – că Dumnezeu are un plan şi un scop specific pentru viaţa fiecăruia dintre copiii Săi şi că aceştia trebuie să caute îndrumarea Lui în toate aspectele majore ale vieţii.

Primul capitol al cărţii de faţă va arunca o privire asupra noii concepţii şi va demonstra că vechea concepţie reprezintă adevărata poziţie biblică. Este evident că dacă vrem să aflăm ceva despre călăuzirea lui Dumnezeu, trebuie să clarificăm mai întâi această chestiune. Îi călăuzeşte Dumnezeu pe copiii Lui sau nu? Trebuie să căutăm voia Lui în deciziile esenţiale ale vieţii, sau ar trebui să decidem singuri ce avem de făcut? A căuta călăuzirea lui Dumnezeu nu înseamnă că vom cunoaşte la fiecare pas detaliile drumului pe care-l avem de urmat, ci înseamnă că vom căuta în mod conştient îndrumarea Lui, cerându-I să ne conducă şi să ne ajute în măsura în care şi noi renunţăm la dorinţele noastre egoiste, cântărim avantajele şi dezavantajele, aplicăm principiile Cuvântului şi ascultăm de sfatul credincioşilor evlavioşi de lângă noi.

Acest prim capitol se deosebeşte de restul cărţii prin faptul că numeşte şi citează câţiva dintre promotorii cei mai de seamă ai noii concepţii, întrucât aceasta pare să fie singura cale de a lămuri lucrurile în mod categoric. Deşi combate ideile celor numiţi, acest capitol nu este un atac la adresa credinţei personale şi a sincerităţii acestor persoane. Totuşi, autorul consideră că noua concepţie este o eroare gravă şi trebuie combătută cu fermitate întrucât ea dăunează ascultării şi uceniciei biblice.

Lansarea „noii concepţii”

„Lansarea” publică a noii concepţii a avut loc în anul 1980, când doi creştini evanghelici americani, Garry Friesen şi Robin Maxson, au publicat o lucrare de 452 de pagini cu titlul Decision Making and the Will of God (Luarea deciziilor şi voia lui Dumnezeu) în care se exprimau împotriva concepţiei tradiţionale despre călăuzire. [Vezi nota de final 1] Cartea lor a devenit peste noapte una dintre publicaţiile cu cel mai mare impact în lumea evanghelică. Autorii şi-au propus să prezinte „o alternativă biblică la concepţia tradiţională” şi au început prin a da la o parte învăţătura general acceptată că Dumnezeu are o voie specifică pentru fiecare dintre copiii Săi.

Nu a trecut mult timp până când ideea a fost preluată şi de alţii, un exemplu în acest sens fiind cartea unui academician evanghelic pe nume Arthur Johnson, intitulată Faith Misguided: Exposing de Dangers of Mysticism (Credinţa eronată: Demascând pericolele misticismului). [Vezi nota de final 2] O mare parte a conţinutului acestei cărţi este excelentă, definind şi demascând misticismul şi arătând felul în care acesta a pătruns în creştinismul evanghelic (mai ales prin învăţăturile lui Watchman Nee şi ale mişcării carismatice). Totuşi, autorul lansează şi un atac virulent împotriva concepţiei tradiţionale despre călăuzire, citându-i în mod aprobator pe Friesen şi Maxson, dar şi dezinformând cu privire la abordarea tradiţională pe care o şi condamnă.

Este îngrijorător să vedem un curent de opinie tot mai puternic împotriva conceptului de călăuzire personală „specifică”. Într-o anumită măsură, acest curent este o reacţie la impertinenţa unor credincioşi care afirmă că au parte de călăuzirea directă a Duhului, însă şi negarea totală a rolului lui Dumnezeu în călăuzire este o atitudine complet greşită.

Friesen şi Maxson afirmă de mai multe ori în cartea lor că „ideea de călăuzire individuală a lui Dumnezeu în fiecare detaliu al vieţii omului nu se regăseşte în Scriptură.” Cei doi arată însă, tocmai prin această afirmaţie, că au înţeles total greşit concepţia tradiţională care nu a afirmat niciodată că Dumnezeu oferă călăuzire pentru fiecare detaliu al vieţii, ci doar în aspectele majore, aşa cum vom arăta mai jos. Frisen şi Maxson resping cu o atitudine aproape dispreţuitoare numeroasele relatări biblice în care Dumnezeu i-a călăuzit pe slujitorii Săi, afirmând că acestea sunt evenimente cu caracter unic şi sporadic. Altfel spus, ele nu sunt relevante pentru zilele noastre. Suntem în total dezacord cu această poziţie şi credem, împreună cu majoritatea covârşitoare a învăţătorilor creştini de-a lungul istoriei, că scopul acestor exemple biblice este tocmai să ne înveţe că Domnul oferă călăuzire poporului Său.

Friesen şi Maxson resping texte foarte îndrăgite precum Proverbele 3:5-6 – „Încrede-te în Domnul din toată inima ta şi nu te bizui pe înţelepciunea ta! Recunoaşte-L în toate căile tale, şi El îţi va netezi cărările.” În opinia lor, acest pasaj nu are nicio legătură cu călăuzirea, însă „expunerea” lor este îngrozitor de superficială şi nu ţine cont nici măcar de alegerea lui Solomon în materie de vocabular – căile şi cărările. (Vom analiza semnificaţia acestor cuvinte mai târziu în acest capitol.)

„Creştinii sunt liberi să aleagă”

Ideea generală a lui Friesen şi Maxson este că creştinii sunt complet liberi să aleagă singuri atunci când au de luat decizii mai mult sau mai puţin importante, cu condiţia ca în aceste alegeri să ţină cont de principiile biblice de moralitate. Trebuie să ne căsătorim? Şi dacă da, cu cine? Cei doi insistă că Noul Testament „nu sugerează nicăieri că voia individuală a lui Dumnezeu determină aceste decizii. Dimpotrivă, atunci când vorbim despre aceste subiecte, sfera de libertate permisă de Dumnezeu cuprinde şi decizia dacă ne căsătorim şi cu cine … este exemplul clasic de principiu al libertăţii în cadrul voii morale a lui Dumnezeu.”

Este tentant să ne ocupăm aici de numeroasele exemple de interpretări greşite şi idei defectuoase care abundă în cartea lui Friesen şi Maxson, însă scopul nostru în acest capitol este să definim adevărata natură şi amploare a călăuzirii divine. Făcând totuşi un rezumat, argumentele prezentate de cei doi, precum şi de alţi autori împotriva ideii de călăuzire personală a lui Dumnezeu se reduc în esenţă la următoarele:

1.      Dumnezeu îi tratează pe creştini ca pe nişte adulţi capabili să ia singuri decizii.

2.      Dumnezeu le oferă credincioşilor Săi privilegiul de a alege singuri atât în chestiunile de mare importanţă, cât şi în cele minore.

3.      Dumnezeu vrea de la credincioşii Săi ca aceştia să ia decizii înţelepte în lumina regulilor morale şi generale ale Bibliei.

4.      Planul lui Dumnezeu pentru credincioşii Săi este ca ei să crească în înţelepciune şi responsabilitate, nu să-i „paseze” Lui toate deciziile.

În mod cert, această nouă concepţie a afectat deja grav dedicarea şi implicarea multor creştini. Este evident că de îndată ce ignorăm voia specifică a lui Dumnezeu pentru vieţile noastre, rămânem la mila preferinţelor şi dorinţelor noastre personale. Acestea ne vor influenţa deciziile mult mai mult decât ar trebui şi astfel ne va fi uşor să ne justificăm capriciile şi să ni le satisfacem. Totodată, imediat ce suntem eliberaţi de obligaţia de a ne supune cu loialitate voii lui Dumnezeu, ne va fi mai uşor să refuzăm chemările dificile şi situaţiile supărătoare. Se poate observa foarte uşor că peste tot unde se răspândeşte noua concepţie sunt tot mai puţini oameni care trudesc în lucrarea Domnului, mai puţini învăţători de Şcoală Duminicală, mai puţini dispuşi să facă vizite la domiciliu şi tot mai mulţi credincioşi în căutare de linişte şi de prosperitate pentru familiile lor.

Cartea lui Friesen şi Maxson ne relatează cum unul dintre cei doi autori a pornit în căutarea unui nou post de profesor la un colegiu biblic; atitudinea pe care ne-o scoate în evidenţă această relatare ţine mai mult de goana după carieră decât de lucrarea Cuvântului. Ea ilustrează în mod trist mentalitatea de tipul „fă cum vrei” care intervine de îndată ce încetăm să mai credem că Dumnezeu are un plan pentru noi. Este interesant de remarcat că aceşti autori cred că Dumnezeu îi cheamă pe oameni în lucrare doar într-un mod general şi nu la biserici specifice, precum şi că El nu are niciun control asupra duratei lucrării acestora. În spiritul noii concepţii, niciun lucrător creştin, cleric sau „laic”, nu trebuie să se teamă să-şi părăsească lucrarea din pricina unui sentiment de obligaţie faţă de voia lui Dumnezeu.

Critici la adresa concepţiei tradiţionale despre călăuzire

În argumentarea poziţiei lor, cei mai mulţi dintre promotorii noii concepţii prezintă o imagine greşită a concepţiei tradiţionale pe care o şi ridiculizează în acelaşi timp. Una dintre caricaturile concepţiei tradiţionale o reduce la doar trei etape: (1) consultă Biblia; (2) identifică semnalele din partea lui Dumnezeu în situaţia ta; şi (3) fii sensibil la trăirile interioare pozitive, ca de pildă starea de pace interioară. Un plan atât de simplist pentru obţinerea călăuzirii este fără doar şi poate inadecvat, iar după cum vom vedea, abordarea biblică tradiţională este mult mai complexă de atât.

Argumentul cel mai frecvent folosit împotriva concepţiei tradiţionale despre călăuzire spune că aceasta este inacceptabilă deoarece nu se aplică la toate deciziile, importante şi mai puţin importante. Arthur Johnson, de exemplu, îi ia în derâdere pe credincioşii tradiţionali care caută călăuzirea lui Dumnezeu doar în deciziile importante, dar nu şi în cele minore, scriind în felul următor: „Ei se străduiesc să găsească varianta unică a lui Dumnezeu pentru alegerile lor importante. Totuşi, foarte puţini dintre ei caută să respecte acelaşi tipar şi în deciziile mărunte: la care picior să se încalţe prima dată dimineaţa, dacă să mănânce la micul dejun felii de portocală sau suc.” Dr. Johnson crede, se pare, că dacă Dumnezeu nu doreşte să hotărască meniul de la micul dejun, El nu doreşte să decidă nici în ce priveşte căsătoria noastră.

Un alt critic face acelaşi comentariu cu referire la pasta de dinţi, întrebând dispreţuitor în ce fel putem afla care este marca sau aroma pastei pe care vrea Dumnezeu s-o cumpărăm. În opinia lui, dacă luăm decizia cu privire la pasta de dinţi ghidându-ne după principiile unei judecăţi simple şi sănătoase, de ce n-am face la fel şi cu deciziile importante? Ce bază biblică avem, întreabă aceşti critici, ca să facem deosebirea între deciziile pentru care Dumnezeu are o voie specifică şi acelea pentru care nu are? Răspunsul la această obiecţie reiese în mod evident din pasajele biblice pe care le vom prezenta în paginile următoare.

Se mai impune să menţionăm o altă critică adusă la adresa concepţiei tradiţionale despre călăuzire. Criticii spun că în momentul în care credinciosul nu reuşeşte să găsească „voia perfectă” a lui Dumnezeu sau face o greşeală capitală şi ratează ţinta, apare o situaţie nedorită pe care ei o numesc „planul secundar al lui Dumnezeu”, situaţie care nu poate fi reconciliată în niciun fel cu noţiunea de suveranitate a lui Dumnezeu. Este oare valabilă această critică? E posibil să ajungem pe o direcţie de acţiune inferioară care să împiedice împlinirea voii lui Dumnezeu pentru noi? Bineînţeles că nu, deoarece într-un anumit sens credinciosul nu iese niciodată din voia lui Dumnezeu. Atunci când nu căutăm în mod corespunzător călăuzirea Domnului şi alegem să ne urmăm propriile capricii, rezultatul „nedorit” este de fapt voia lui Dumnezeu. În astfel de împrejurări, voia lui Dumnezeu este să experimentăm consecinţe mai dificile, poate cu o doză de suferinţă, inclusiv pierderea unor oportunităţi spirituale sau chiar o pedeapsă mai aspră.

Încă dinainte de crearea lumii, voia lui Dumnezeu a fost ca omul să treacă prin experienţe care să-l înveţe adevărata supunere şi care să-l sfinţească. Prin urmare, chiar şi atunci când mergem pe o cale greşită, nu avem cum să împiedicăm voia Lui sfântă şi înţeleaptă să se împlinească. În Romani 8:28 ni se spune: „De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său”, astfel că până şi greşelile vor lucra la sfinţirea noastră.

O carte apărută mai recent care promovează noul curent de împotrivire faţă de călăuzirea divină (Is That You Lord? de dr. Gary E. Gilley) pune un mare accent pe Deuteronomul 29:29: „Lucrurile ascunse sunt ale Domnului Dumnezeului nostru, iar lucrurile descoperite sunt ale noastre şi ale copiilor noştri, pe vecie.” Într-o interpretare foarte bizară, dr. Gilley înţelege din acest verset că atunci când credinciosul are de luat o decizie pentru care Biblia nu oferă o soluţie clară, el nu trebuie să caute planul lui Dumnezeu, ci trebuie să hotărască singur. El spune că încercarea de a descoperi voia nerevelată şi, prin urmare, tainică a lui Dumnezeu este un act de misticism sau de pietism. (Recent, un alt autor spunea, folosindu-se de acelaşi text, că aşa ceva este la fel de rău ca păgânismul.) Cu alte cuvinte, creştinul nu poate cere călăuzire din partea Domnului în privinţa căsătoriei pentru simplul motiv că numele viitorului partener de viaţă nu se găseşte în Biblie. Ambii autori de mai sus sunt de orientare reformată, ceea ce ne arată că această concepţie s-a răspândit şi în aceste cercuri, în ciuda caracterului ei nebiblic, nespiritual şi nepuritan.

Asemenea autori ne spun că dacă ne căutăm un loc de muncă, dat fiind faptul că Biblia nu menţionează numele niciunui angajator din zilele noastre, viitorul nostru în ce priveşte cariera face parte din voia nevăzută şi tainică a lui Dumnezeu, astfel încât nu putem primi călăuzire. Ei repetă cu insistenţă că Dumnezeu nu a poruncit nicăieri în Noul Testament credincioşilor Lui să caute voia Sa în marile probleme ale vieţii – unde să locuiască, cu cine să se căsătorească sau chiar dacă să intre sau nu în lucrarea de proclamare a Cuvântului; credem însă că aceasta este o greşeală uriaşă care nu va face decât să-i îndepărteze tot mai mult pe credincioşi de o viaţă de supunere şi devotament faţă de Dumnezeu.

Exemplul Domnului nostru Cristos

Ca răspuns la afirmaţia că Noul Testament nu conţine nicio poruncă referitoare la călăuzire, ne îndreptăm prima dată, desigur, spre exemplul atotsuficient şi desăvârşit al premergătorului nostru divin, Domnul şi Mântuitorul nostru, care a împlinit în cele mai mici detalii voia precisă a Tatălui Său trăind o viaţă perfectă de ascultare ca reprezentant al nostru. Cum pot spune aceşti autori că Noul Testament nu are niciun îndemn cu privire la căutarea şi împlinirea planului şi voii lui Dumnezeu? Oricât ar părea de uimitor, se pare că în această privinţă cristologia lor lipseşte cu desăvârşire, ceea ce arată cât de mult au îmbrăţişat „noua concepţie evanghelică” despre Scriptură. „Facă-se nu voia Mea, ci a Ta” I-a spus Domnul Tatălui Său în calitate de reprezentant al poporului Său, trăind o viaţă perfectă în locul nostru.

„Adevărat, adevărat vă spun”, a declarat El, „că Fiul nu poate face nimic de la Sine; El nu face decât ce vede pe Tatăl făcând şi tot ce face Tatăl, face şi Fiul întocmai… Eu … nu caut să fac voia Mea, ci voia Tatălui, care M-a trimis” (Ioan 5:19 şi 30). Domnul repetă în Ioan 6:38 şi 8:28 acelaşi mesaj care constituie baza teologică incontestabilă pentru supunerea noastră faţă de voia specifică a lui Dumnezeu pentru vieţile noastre, în toate căile, cărările, răscrucile şi cotiturile.

Faptul că ascultarea perfectă a Domnului a fost o parte esenţială a planului de mântuire ne arată că acesta este standardul impus şi nouă. Slujitorul nu este mai presus de Stăpânul său (a zis Cristos) şi este imposibil de conceput ca El să fi fost obligat să trăiască în această ascultare ca să poată fi Mântuitorul nostru, iar noi să putem face tot ce ne place atâta timp cât avem un comportament moral. Dimpotrivă, viaţa Mântuitorului nostru ne obligă să trăim la fel, iar noi trebuie să rostim aceeaşi rugăciune: „Facă-se nu voia mea, ci voia Ta.”

O altă dovadă a obligaţiei noastre de a ne supune voii lui Dumnezeu este ideea de ucenicie care străbate toate Evangheliile şi cartea Faptele Apostolilor. Ucenicul îşi urma efectiv învăţătorul ales, crezând fiecare cuvânt al acestuia şi împlinind poruncile lui. Cuvintele lui Cristos relatate în Ioan 10 se referă nu doar la momentul mântuirii, ci şi mult după aceea: „Portarul îi deschide şi oile aud glasul lui; el îşi cheamă oile pe nume şi le scoate din staul. După ce şi-a scos toate oile, merge înaintea lor; şi oile merg după el, pentru că îi cunosc glasul.” Domnul nostru vorbeşte aici, fără doar şi poate, despre viaţa creştinului în întregime, iar capitolul al zecelea din Ioan reflectă în mod evident cuvintele Psalmului 23.

Promisiunea categorică a Domnului din Ioan 15:7 cu privire la rugăciunea ascultată presupune, desigur, căutarea şi supunerea faţă de călăuzirea lui Dumnezeu – „Dacă rămâneţi în Mine şi dacă rămân în voi cuvintele Mele, cereţi orice veţi vrea şi vi se va da.” Cuvintele noastre de zi cu zi ar trebui să fie: „Doamne, ce vrei să fac în viaţă şi în carieră? Cu cine vrei să mă căsătoresc? Cum vrei să Te slujesc? Doamne, călăuzeşte-mă, întăreşte-mi mintea, dă-mi pricepere şi judecată bună, stăpâneşte peste dorinţele mele greşite şi fereşte-mă de alegeri nepotrivite.”

Iată conceptul puritan de călăuzire aşa cum este exprimat de Richard Baxter în marea sa lucrare A Christian Directory:

„Când pricepi şi consimţi că eşti al lui Dumnezeu, vei înţelege şi cât de mult toate puterile tale trupeşti şi sufleteşti trebuie puse în slujba Lui, niciun lucru de pe pământ neavând acelaşi drept să-ţi ocupe gândurile, sau măcar o frântură din sentimentele tale, sau un minut din timpul tău. Fii responsabil înaintea lui Dumnezeu. Dă-I lui Dumnezeu ce este al Lui. Renunţarea la sine în favoarea voii Sale glorioase este esenţială.”

Aceasta este gândirea puritană, adică tocmai concepţia repudiată în zilele noastre, la care noi nu trebuie să renunţăm cu niciun chip întrucât este singura trăire creştină adevărată, iar pierderea ei va duce la vieţi creştine lipsite de energie, devotament, utilitate, siguranţă şi, în cele din urmă, la vieţi cât se poate de lumeşti.

Principiile de călăuzire pentru „căile şi cărările” vieţii

Ne vom îndrepta acum atenţia spre o serie de pasaje biblice care demonstrează că credinciosul trebuie să ceară ajutorul lui Dumnezeu pentru toate deciziile care determină calea sau direcţia sa generală în viaţă. În primul rând, un verset deosebit de important pentru noi este rugăciunea lui Moise din Exodul 33:13: „Arată-mi căile Tale.” La această rugăciune, Domnul a răspuns: „Voi merge Eu Însumi cu tine.” Ideea principală care reiese din aceste cuvinte este că în toate drumurile sale de atunci încolo, Moise avea să fie îndrumat de Dumnezeu şi să primească din partea Lui călăuzire. Pe Moise îl aşteptau rătăcirile prin pustie, treizeci şi opt de ani de călătorii dintr-o parte în alta, însă oricât de neclare şi de prelungite ar fi părut acestea, Moise avea să fie condus de Domnul pentru că I-a cerut lucrul acesta.

Moise nu I-a cerut Domnului să le descopere cu exactitate programul zilnic şi nici să le dea detalii cu privire la toate aspectele practice şi de zi cu zi ale călătoriei, ci s-a rugat pentru călăuzire în privinţa drumului, a traseului şi a destinaţiei. Aceia care dispreţuiesc călăuzirea divină, luându-i în derâdere pe creştinii care hotărăsc singuri ce mănâncă în fiecare zi, dar cer ajutorul Domnului cu privire la carieră sau căsătorie, au pierdut din vedere tocmai elementul fundamental al acestor texte referitoare la călăuzire. Ele ne învaţă să căutăm călăuzirea lui Dumnezeu în toate aspectele care ţin de călătoria vieţii cu răscrucile şi cotiturile ei. Lecţia principală pe care o putem învăţa din Exodul 33:13 are legătură cu folosirea cuvântului cale – „Arată-mi căile Tale” – pe care Moise l-a întrebuinţat în sens absolut literal. Cuvântul din limba ebraică tradus prin cale se referă la un drum bătătorit. (Substantivul provine din verbul a bătători.) Moise a cerut să i se descopere calea aleasă de Domnul pentru poporul Său.

Dar oare nu greşim dacă interpretăm experienţa lui Moise ca pe o ilustrare a felului în care Dumnezeu îi călăuzeşte pe creştini în zilele noastre? Nicidecum, întrucât chiar Biblia ne îndeamnă să facem lucrul acesta. În 1 Corinteni 10:1-12, Pavel afirmă clar că toate călătoriile copiilor lui Israel au fost consemnate ca lecţii pentru credincioşii din perioada Evangheliei. El spune că „aceste lucruri s-au întâmplat ca să ne slujească nouă drept pilde [exemple sau tipare]”. Cu alte cuvinte, calea sau traseul lui Moise şi al israeliţilor reprezintă călătoria vieţii credincioşilor din zilele noastre.

Bineînţeles că nu este greu să facem deosebirea între lucrurile de rutină şi cele care au un impact direct asupra călătoriei vieţii. Meniul zilnic nu influenţează nici drumul cuiva în viaţă, nici chemarea lui spirituală sau măsura în care rodeşte el spiritual. Tot astfel, marca maşinii cumpărate nu influenţează cursul vieţii, deşi Domnul îl poate ajuta pe om în procesul de căutare şi alegere, ca răspuns la rugăciune. La fel ca orice bunuri de mare valoare, şi achiziţia unei maşini trebuie să respecte regulile Scripturii. Lăcomia şi luxul sau cheltuiala inutilă trebuie evitate, însă această decizie nu ocupă un loc central în călătoria vieţii. Pe de altă parte, viitorul soţ sau viitoarea soţie influenţează în mod semnificativ drumul omului în viaţă. La fel şi cariera. Localitatea în care alege cineva să se stabilească are un impact important asupra vieţii, la fel ca alegerea bisericii pe care o va frecventa.

Într-un alt text extraordinar despre călăuzire, Psalmul 25:4, David alege să folosească un vocabular asociat călătoriei, chiar dacă este evident că nu se afla în acel moment într-o călătorie. El foloseşte aceste cuvinte cu sens figurat, referindu-se la cursul vieţii sale, şi se roagă: „Arată-mi, Doamne, căile [lit: drumuri bătătorite] Tale şi învaţă-mă cărările [lit: drumuri sau trasee umblate] Tale. David foloseşte acest limbaj întocmai cum l-a folosit şi Moise. Promotorii „noii concepţii” spun că el cere doar să i se descopere un stil de viaţă evlavios, însă prin aceasta ei nu fac decât să reducă sensul textului într-un mod scandalos, întrucât psalmul conţine o serie de cuvinte care fac referire la „călătoria vieţii”.

În Psalmul 27:11, David revine cu aceleaşi cuvinte: „Învaţă-mă, Doamne, calea Ta şi povăţuieşte-mă pe cărarea cea dreaptă din pricina vrăjmaşilor mei.” Calea şi cărarea se referă în mod indubitabil la lucrurile importante din viaţa lui David.

În Psalmul 32:8-9 apare din nou cuvântul cale, însă de data aceasta în asociere cu imaginea unui cal sau a unui catâr care trebuie condus în mod ferm de un călăreţ sau un conducător. Aici însă Domnul este cel care vorbeşte: „Eu… te voi învăţa şi-ţi voi arăta calea pe care trebuie s-o urmezi, te voi sfătui şi voi avea privirea îndreptată asupra ta. Nu fiţi ca un cal sau ca un catâr fără pricepere, pe care-l struneşti cu un frâu şi o zăbală cu care-l legi ca să nu se apropie de tine.” David comisese un păcat foarte grav, probabil păcatul său cu Bat-Şeba, însă acum (la fel ca în Psalmul 51) el îşi recunoaşte păcatul şi se pocăieşte. El nu mai trebuie să fie încăpăţânat ca un cal sau un catâr, ci trebuie să primească de bunăvoie călăuzirea lui Dumnezeu.

Cei care îmbrăţişează noua concepţie sunt de părere că acest text face referire doar la comportamentul lui David şi că nu are nicio legătură cu călăuzirea. Ideea însă este că David nu numai că încălcase standardele de moralitate, dar el şi renunţase să caute şi să împlinească voia lui Dumnezeu în lucrurile importante ale vieţii, lucruri care aveau să decidă viitorul împărăţiei, dar şi viitorul său personal. El nu-şi condusese armata în luptă şi întreţinuse relaţii intime cu implicaţii de lungă durată. Imoralitatea lui este o problemă gravă, însă la fel de gravă este şi dorinţa lui de a decide singur cum îşi petrece timpul şi ce rol îşi asumă.

Aceste versete ne cer aşadar să ne supunem îndrumării lui Dumnezeu pe calea vieţii, adică în aspectele ei majore. După cum calul are nevoie de indicaţii clare din partea călăreţului, şi noi avem nevoie de călăuzirea Domnului ca să-L putem sluji. Textul ne interzice să decidem singuri unde vom merge şi ce vom face, oricât de înţelepte ar fi deciziile noastre. Este o poruncă, un avertisment şi în acelaşi timp o promisiune.

În Psalmul 37:5, David scrie acele cuvinte atât de îndrăgite de noi: „Încredinţează-ţi soarta [drumul bătătorit] în mâna Domnului, încrede-te în El, şi El va lucra.” Deoarece psalmul pune în contrast stilul de viaţă al credinciosului cu cel al necredinciosului, unii înţeleg că soarta se referă aici la stilul de viaţă; dat fiind însă faptul că tema „călătoriei vieţii” străbate în mod evident întregul psalm (care vorbeşte în repetate rânduri despre răsplata viitoare a celui neprihănit), înţelesul principal este acela de direcţie în viaţă sau de decizii majore. Aşa a fost el înţeles de comentatorii creştini de-a lungul secolelor, însă cei ce susţin „noua concepţie” îl nimicesc fără pic de ruşine.

Psalmul 48:14 ne face cunoştinţă cu un alt termen important: „Iată, Dumnezeul acesta este Dumnezeul nostru în veci de veci; El va fi călăuza noastră până la moarte.” Despre ce fel de călăuză este vorba aici? Cuvântul din limba ebraică înseamnă conducător, adică acea persoană care conduce un animal sau un car. Altfel spus, călăuza este un pilot sau un cârmaci, un om care stabileşte direcţia. Contextul versetului este bunătatea şi credincioşia lui Dumnezeu, care hotărăşte soarta şi viaţa tuturor credincioşilor săi până la moarte. Restrângerea acestui limbaj glorios astfel încât să se aplice doar la călăuzirea dată de Dumnezeu cu privire la standardele morale (aşa cum procedează Friesen şi Maxson) este tot o restrângere a sensului clar al Cuvântului inspirat al lui Dumnezeu. În acest psalm, Domnul a ales o imagine prin care să descrie rolul pe care îl are El în aspectele cele mai importante ale vieţii credincioşilor Săi, iar imaginea este aceea a unei călăuze care ştie mai bine decât animalele în ce direcţie să meargă şi care a hotărât deja cursul călătoriei.

Cuvintele atât de cunoscute din Proverbele 3:5-6 readuc limbajul care descrie călătoria vieţii prin cuvinte precum căi şi cărări. Solomon zice: „Încrede-te în Domnul din toată inima ta şi nu te bizui pe înţelepciunea ta! Recunoaşte-L în toate căile tale, şi El îţi va netezi cărările.” Adversarii concepţiei tradiţionale despre călăuzire sar imediat să dezbată sensul cuvântului a netezi. Ei nu sunt gata să accepte că Dumnezeu dictează alegerile principale din viaţa omului şi arată că sensul originar al cuvântului în limba ebraică este tocmai acesta de a îndrepta sau a netezi. Înarmaţi cu acest argument, ei susţin că textul nu face altceva decât să le promită o viaţă binecuvântată tuturor celor care păzesc poruncile lui Dumnezeu.

Şi de această dată însă, interpretarea lor nu face decât să trivializeze Scriptura, sensul evident al acesteia fiind că Dumnezeu este factorul de decizie şi de autoritate care îndreaptă calea vieţii. Cu alte cuvinte, dacă refuzăm să-L recunoaştem pe Domnul ca Stăpân suprem peste vieţile noastre, căile noastre vor fi sinuoase şi întortocheate, astfel încât vom avea parte de o călătorie ineficientă şi neproductivă. Dacă renunţăm însă la voia şi la independenţa noastră şi ne supunem sub autoritatea Sa, El va îndrepta calea vieţii noastre astfel încât călătoria noastră să fie directă şi utilă. Limbajul folosit aici este menit să ne arate că Dumnezeu Însuşi va interveni asupra traseului şi naturii călătoriei. El are dreptul să ia deciziile în lucrurile importante.

Isaia 58:11 este o altă promisiune extraordinară de călăuzire pe care susţinătorii noii concepţii ne-o răpesc. Profetul spune aici: „Domnul te va călăuzi neîncetat”. Contextul (versetele 6-12) prezintă o condiţie. Dacă credinciosul este plin de milă şi de îndurare faţă de cei aflaţi în suferinţe (în cazul nostru fiind vorba şi de proclamarea Cuvântului pentru cei cu nevoi spirituale), Dumnezeu îl va binecuvânta cu multă influenţă, lumină şi călăuzire. Criticii noţiunii de călăuzire reduc această promisiune la ideea că dacă suntem buni şi miloşi, Dumnezeu va avea grijă de noi, ei generalizând astfel elementul de călăuzire. Cuvântul din limba ebraică tradus prin a călăuzi are însă tocmai acest sens. Termenul era folosit cu referire la un rege cuceritor care îi ducea pe prizonierii de război în exil, el fiind cel care stabilea traseul, şi nu prizonierii. Cuvântul mai înseamnă şi a stăpâni, a conduce, a constrânge sau a limita. Este un cuvânt cu o forţă deosebită şi care vrea să spună, în mod evident, exact ceea ce spune – anume că Domnul va stăpâni şi va îndruma viaţa credinciosului milos după voia Sa glorioasă, înţeleaptă, bună şi perfectă.

Aceste pasaje cunoscute din Vechiul Testament ne arată în mod incontestabil că trebuie să căutăm şi să acceptăm călăuzirea directă a lui Dumnezeu în lucrurile importante şi nu în cele lipsite de importanţă. Insinuarea că este imposibil să facem deosebirea între deciziile pe care ar trebui să le ia Dumnezeu în locul nostru şi cele pe care trebuie să le luăm noi înşine trădează necunoaşterea limbajului biblic despre „căile şi cărările” vieţii.

Texte din Noul Testament despre călăuzire

Cum rămâne cu Noul Testament şi cu afirmaţia îndrăzneaţă a promotorilor noii concepţii că acesta nu promite nicăieri călăuzirea lui Dumnezeu pentru poporul Său? Am văzut deja exemplul suprem al Mântuitorului care a împlinit voia Tatălui în calitate de reprezentant al nostru. Diferenţierea pe care am făcut-o între aspectele importante care ţin de direcţia în viaţă şi lucrurile mai puţin importante este evidentă în cuvintele Mântuitorului din Matei 6:25. Domnul nostru zice: „De aceea vă spun: Nu vă îngrijoraţi de viaţa voastră, gândindu-vă ce veţi mânca sau ce veţi bea; nici de trupul vostru, gândindu-vă cu ce vă veţi îmbrăca. Oare nu este viaţa mai mult decât hrana şi trupul, mai mult decât îmbrăcămintea?” Scopul acestui pasaj este să ne înveţe adevăratele priorităţi şi faptul că trebuie să-L punem întotdeauna pe Dumnezeu pe primul loc şi să facem deosebirea între lucrurile împărăţiei şi cele pământeşti. Ar trebui să fim mai puţin preocupaţi de hrană şi îmbrăcăminte, sau de ceea ce vom face mâine, şi mai preocupaţi să ascultăm de Domnul.

Dumnezeu ne spune nouă, credincioşilor, să luăm decizii cu privire la lucrurile practice şi de zi cu zi ca nişte creştini responsabili şi fără prea multă agitaţie. El ne avertizează să nu ne îngrijorăm prea mult de aceste lucruri materiale, ci să fim conştiincioşi şi evlavioşi în deciziile pe care le luăm. Cunoaştem care sunt standardele Domnului întrucât Cuvântul ni le descoperă în alte locuri – să nu fim lacomi, să nu fim mândri, să nu risipim, să nu fim lumeşti şi aşa mai departe. Starea sufletului, slujirea lui Dumnezeu şi drumul unei vieţi predate în totalitate Lui sunt însă lucruri la care trebuie să ne gândim la un cu totul alt nivel, întrucât acestea nu ţin de trăirea obişnuită de zi cu zi, ci sunt lucruri importante şi cu impact pe termen lung. Cu privire la ele, trebuie să căutăm călăuzirea şi hotărârea lui Dumnezeu.

Faptele Apostolilor 13:2-3 ni-L prezintă pe Dumnezeu exercitându-Şi conducerea suverană în trimiterea primilor misionari creştini din Antiohia. În timp ce conducătorii bisericii „slujeau Domnului şi posteau”, Duhul Sfânt le-a zis: „Puneţi-Mi deoparte pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat.” Generaţiile trecute de credincioşi ai Scripturii au înţeles din acest eveniment că aceia care vor să se implice în slujire ca misionari trebuie să fie chemaţi de Dumnezeu. Ei au considerat că aceşti oameni trebuie să simtă chemarea de a fi misionari, să aibă o dorinţă puternică de a intra în această slujire şi totodată să fie confirmaţi de conducătorii bisericii care să le recunoască adecvarea, înzestrarea şi pregătirea pentru această lucrare.

Promotorii noii concepţii consideră însă că această chemare a lui Barnaba şi Saul este un alt eveniment „singular”. Ei pretind că cei doi au avut o chemare specială din partea lui Dumnezeu pentru singurul motiv că au fost primii misionari. Totodată, chemarea lor trebuie considerată un eveniment unic pentru că voia lui Dumnezeu a fost descoperită printr-o comunicare directă şi supranaturală, lucru care nu se mai întâmplă în zilele noastre. Concluzia este că nu mai trebuie să ne aşteptăm la o chemare personală din partea lui Dumnezeu, ci să ne folosim propria înţelepciune în alegerea celor mai potriviţi oameni pentru lucrarea de misiune.

Un alt argument în favoarea noii abordări „raţionaliste” a alegerii slujitorilor lui Dumnezeu este afirmaţia destul de ciudată că Pavel nu a căutat călăuzirea specifică a lui Dumnezeu şi cu privire la alte activităţi misionare, ca de exemplu atunci când a propus plecarea în cea de-a doua călătorie misionară (Faptele Apostolilor 15:36), când a luat decizia să se despartă de Barnaba sau când l-a ales pe Sila ca tovarăş de lucrare (Faptele Apostolilor 15:39-40). Interpretarea este că Pavel a luat aceste decizii de unul singur, ca un creştin matur şi înţelept.

Timotei (spun aceşti autori) a fost ales de Pavel să se alăture misiunii sale pe de o parte pentru că l-a impresionat pe Pavel, iar pe de altă parte pentru că era bine văzut de ceilalţi. Friesen şi Maxson afirmă: „Şi de această dată, factorul decisiv a fost calificarea spirituală demonstrată a acestuia, şi nu o chemare specifică.” Se pare însă că ei nu au citit 1 Timotei 4:14, unde scrie că darul lui Timotei şi punerea lui în practică au fost rezultatul faptului că Dumnezeu l-a ales şi a descoperit conducătorilor bisericii această alegere. Textul menţionat este suficient ca să combată în totalitate paginile întregi de interpretări greşite ale acestor autori.

Ne-ar lua foarte mult timp să combatem toate argumentele greşite aduse de cei ce se opun cu vehemenţă concepţiei tradiţionale despre călăuzire, însă puţinele exemple pe care le-am amintit deja sunt cele tipice. Acolo unde relatarea biblică omite să menţioneze în mod specific că Pavel a cerut călăuzire, aceşti autori se consideră îndreptăţiţi să spună că el nu a făcut-o şi afirmă lucrul acesta ca pe o certitudine. În opinia lor, Pavel nu a considerat necesar să caute voia specifică a lui Dumnezeu cu privire la călătoriile lui sau la alegerea „personalului”, ci s-a mulţumit să ia decizii logice şi înţelepte. Acolo unde este evident că Dumnezeu a luat aceste decizii în locul slujitorilor Săi, susţinătorii noii concepţii cataloghează evenimentul drept „unic”. Doar că nu aşa se interpretează Scriptura! Suntem nevoiţi să condamnăm umanizarea, raţionalizarea şi minimizarea relatărilor Cuvântului lui Dumnezeu venite din partea acestor autori care vor să fie liberi să ia singuri decizii şi să trăiască o viaţă creştină în care să-şi împlinească propria voie.

Revenind la Faptele Apostolilor 13:2, textul stabileşte un precedent pentru viaţa creştinilor din toate timpurile, dar nu prin modul în care Dumnezeu le-a descoperit credincioşilor voia Sa, ci prin principiul că voia Lui este esenţială în alegerea lucrătorilor bisericii. A fost voia lui Dumnezeu să trimită misionari şi El i-a ales pe nume. Ei au ştiut că Dumnezeu i-a ales şi de aceea au fost siguri că ceea ce făceau era bine, oricât de mari au fost obstacolele pe care le-au întâlnit în drum. Având această siguranţă, ei n-au abandonat lucrarea, ci s-au văzut pe ei înşişi ca oameni aflaţi sub comanda directă şi sub ocrotirea Dumnezeului Preaînalt şi trimişi de El în mod personal.

Mesajul lui Pavel despre călăuzire

Ar trebui să-l ascultăm pe Pavel care a putut spune despre sine, ca predicator: „Mulţumesc lui Cristos Isus, Domnul nostru, care m-a întărit … şi m-a pus în slujba Lui.” El nu s-a pus singur în lucrare, ci a fost pus de Domnul. În altă parte, el spune: „Propovăduitorul şi apostolul ei [al Evangheliei, n.tr.] am fost pus eu şi învăţător al neamurilor.” Fiecare lucrător adevărat este ales de Dumnezeu, de aceea Pavel îi poate adresa lui Timotei aceste cuvinte extraordinare: „Lucrul acela bun care ţi s-a încredinţat păzeşte-l prin Duhul Sfânt…” Timotei a fost ales nu doar de ceilalţi credincioşi, ci chiar de Domnul secerişului.

Întreaga naraţiune a călătoriilor lui Pavel este relatarea unei lucrări aflate sub supravegherea şi îndrumarea permanentă a Duhului Sfânt. Faptele Apostolilor 16, de exemplu, ne spune că la un moment dat Pavel şi Sila „au fost opriţi de Duhul Sfânt să vestească Cuvântul în Asia”. Când au încercat să meargă în Bitinia, „Duhul lui Isus nu le-a dat voie”. Iar la scurt timp după aceea Pavel a avut vedenia cu omul din Macedonia şi au ştiut atunci că Domnul îi cheamă să predice Evanghelia acolo. În fiecare situaţie în care a fost nevoie de o decizie importantă, călăuzirea lui Dumnezeu s-a manifestat. Oare nu este lucrul acesta o lecţie pentru noi? Nu, zic învăţătorii noii concepţii. Ba da, zice Biblia. Felul în care este comunicată călăuzirea lui Dumnezeu diferă, pentru că noi nu suntem apostoli ca să auzim voci şi să avem vedenii, însă principiul rămâne acelaşi. Ne rugăm cu stăruinţă şi acceptăm călăuzirea lui Dumnezeu care vine prin faptul că minţile noastre sunt ajutate să înţeleagă şi să cântărească lucrurile, iar împrejurările lucrează ca să ne conducă în direcţia bună. (Vom discuta mai pe larg despre acest aspect în paginile următoare.)

Noi ştim că purtarea lui Pavel este un exemplu cu autoritate pentru noi fiindcă mai multe texte biblice ne poruncesc să călcăm pe urmele lui nu doar în felul în care a organizat el bisericile din Noul Testament, ci şi în felul în care a abordat problemele spirituale. [Vezi nota de final 3] Mesajul cărţii Faptele Apostolilor este foarte clar şi ne spune: „Supuneţi-vă călăuzirii Domnului în deciziile importante ale vieţii şi slujirii spirituale.” Faptele Apostolilor 16 ne dovedeşte în mod incontestabil că preocuparea lui Pavel de a discerne călăuzirea lui Dumnezeu şi a o urma a fost o parte esenţială a felului în care a luat el deciziile.

Exemplul lăsat de Pavel ne spune că trebuie să fim întotdeauna acolo unde ne vrea Dumnezeu şi el afirmă în repetate rânduri că trebuie să căutăm şi să împlinim voia lui Dumnezeu. În Faptele Apostolilor 18:21 îl găsim pe apostol luându-şi rămas-bun de la ascultătorii săi din Efes cu următoarele cuvinte: „Trebuie numaidecât ca sărbătoarea care vine s-o fac în Ierusalim. Dacă va voi Dumnezeu, mă voi întoarce iarăşi la voi.” Propovăduitorii noii concepţii spun că prin aceste cuvinte Pavel ne arată că a luat singur deciziile printr-o judecată sănătoasă şi a fost gata să accepte voia finală a lui Dumnezeu. Ei citesc acest verset ca şi cum Pavel ar zice: „Mă voi întoarce, însă dacă nu voi reuşi, voi să ştiţi că planul meu a fost împiedicat de Domnul.” Prin aceasta ei golesc însă cuvintele lui Pavel de mesajul lor clar şi evident, şi anume că dacă Dumnezeu îl va călăuzi să se întoarcă, o va face. Voia specială şi specifică a lui Dumnezeu este vitală în toate aspectele importante ale slujirii creştine.

Să ne gândim la o altă problemă în care trebuie să căutăm călăuzirea lui Dumnezeu, şi anume problema alegerii slujitorilor în biserică. În  Faptele Apostolilor 20:28, Pavel se adresează prezbiterilor bisericii din Efes cu următoarele cuvinte: „Luaţi seama dar la voi înşivă şi la toată turma peste care v-a pus Duhul Sfânt episcopi…” Duhul Sfânt este cel care i-a ales pe prezbiteri, şi nu biserica. Alegerea lor a fost rezultatul călăuzirii Sale, şi nu al gândirii umane. Când avem de ales persoane pentru anumite funcţii în biserică, trebuie să cerem ajutor şi călăuzire în rugăciune, să aplicăm criteriile Scripturii şi să cântărim cât de potrivit este un „candidat”. Nu avem voie să acţionăm cu încrederea unor oameni care au putere de decizie, ci trebuie să dăm dovadă de smerenie şi de reală dependenţă de ajutorul lui Dumnezeu.

O altă dovadă că avem nevoie de călăuzire specială în deciziile majore ale vieţii, dar o dovadă diferită de această dată, se găseşte în 2 Corinteni 6:14-18, unde credincioşilor li se porunceşte să se separe de idolatrie şi de orice formă de sincretism religios. Pasajul se încheie cu promisiunea minunată din versetul 18: „Eu vă voi fi Tată, şi voi Îmi veţi fi fii şi fiice, zice Domnul cel Atotputernic.” Rolul tatălui în cultura orientală din vremurile biblice ne ajută foarte mult să înţelegem subiectul călăuzirii divine, deoarece în vremea aceea tatăl avea mult mai multe responsabilităţi decât are acum, în societatea occidentală modernă. Când Dumnezeu promite să fie Tatăl perfect, imaginea este aceea a unui tată din vechime dintr-o familie orientală.

Conceptul acesta ne ajută să răspundem la întrebarea dacă Dumnezeu are o voie specifică în ce priveşte direcţia vieţii fiecărui om. În vremurile biblice, tatăl natural îşi conducea familia cu mare autoritate şi lua toate deciziile importante pentru membrii familiei sale, şi tocmai aşa promite Domnul să-i conducă pe copiii Săi de pe pământ. El vrea să decidă şi să îndrume în toate aspectele importante ale vieţii. Când ieşeau cu turmele la păscut, băieţii din familiile orientale luau singuri decizii şi nu apelau la taţii lor ca să primească îndrumări pentru lucrurile obişnuite, de zi cu zi. Ei deveneau agricultori, crescători de animale, negustori, vopsitori, meşteri şi aşa mai departe, fiecare expert în domeniul său, iar în toate acestea se bucurau de independenţă. În deciziile mari ale vieţii însă, ca de exemplu unde să locuiască, ce ocupaţie să înveţe şi cu cine să se căsătorească, cel care trebuia consultat de fiecare dată şi care lua hotărârea era tatăl, capul familiei. La fel suntem şi noi în relaţie cu Tatăl nostru ceresc.

Liberul-arbitru este respins, ascultarea este lăudată

Noul spirit de independenţă în luarea deciziilor este aspru criticat în Iacov 4:13-15 prin următoarele cuvinte: „Ascultaţi, acum, voi care ziceţi: „«Astăzi sau mâine ne vom duce în cutare cetate, vom sta acolo un an, vom face negustorie şi vom câştiga.»” Şi nu ştiţi ce va aduce ziua de mâine! Căci ce este viaţa voastră? Nu sunteţi decât un abur, care se arată puţintel şi apoi piere. Voi, dimpotrivă, ar trebui să ziceţi: «Dacă va vrea Domnul, vom trăi şi vom face cutare sau cutare lucru.»”

Pasajul prezintă nişte oameni de afaceri creştini care hotărau să petreacă un an de zile departe de casă, cu scopul de a face negustorie, fără să se gândească serios la voia şi planul lui Dumnezeu în această privinţă. Ei nu numai că planificau totul exclusiv din perspectiva profitabilităţii călătoriei, dar şi acţionau foarte repede, hotărând să plece „astăzi sau mâine”. Un an este o perioadă de timp îndelungată care în mod indiscutabil afectează implicarea omului în viaţa bisericii şi în slujire, ca să nu mai vorbim de viaţa lui de familie. Această plecare în scop de afaceri era fără doar şi poate o decizie majoră care trebuia luată cu multă atenţie şi rugăciune, precum şi cu o dorinţă puternică de a beneficia de călăuzirea lui Dumnezeu.

Este insuficient să spunem că aceşti oameni de afaceri sunt mustraţi doar pentru că nu aveau un respect general faţă de voia suverană a lui Dumnezeu, ca şi cum tot ce le lipsea era să adauge expresia formală „Dacă va vrea Domnul” la sfârşitul deciziilor lor. (Friesen şi Maxson reduc pasajul tocmai la acest lucru.) Cuvintele lui Iacov nu au nicio valoare practică dacă nu le reamintesc credincioşilor de obligaţia lor de a căuta călăuzirea şi supravegherea lui Dumnezeu în toate deciziile majore ale vieţii.

Iacov îi condamnă pe credincioşi pentru încrederea de a-şi conduce singuri vieţile, pe care o descrie ca fiind un păcat: „Pe când acum vă făliţi cu lăudăroşiile voastre! Orice laudă de felul acesta este rea. Deci cine ştie să facă bine şi nu face săvârşeşte un păcat!” (Iacov 4:16-17). Dumnezeu are o direcţie pentru viaţa noastră, iar noi trebuie să aplicăm regulile călăuzirii dacă vrem să împlinim voia Lui şi să ne supunem autorităţii Lui. Nu vom vedea întotdeauna din timp încotro ne îndreaptă El paşii, dar dacă Îi vom cere călăuzire şi ne vom supune Lui, putem fi siguri că mâna Lui atotputernică ne va îndrepta căile şi împrejurările.

Un ultim text la care ar trebui să ne gândim este 1 Petru 5:6-7, care zice: „Smeriţi-vă dar sub mâna tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la vremea Lui, El să vă înalţe. Şi aruncaţi asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El Însuşi îngrijeşte de voi.” În unele traduceri, în locul cuvântului „îngrijorări” găsim „temeri”. Cuvântul din limba greacă provine dintr-un verb care are sensul de a trage în direcţii diferite (a împărţi, a deosebi sau a separa). El descrie acel gen de îngrijorare sau de teamă în care diverse gânduri opuse luptă în mintea omului pentru atenţie şi supremaţie, iar omul este tras în mai multe direcţii deodată. Un traducător a încercat să surprindă acest sens folosind următoarea traducere: „Aruncaţi asupra Lui toate gândurile voastre tulburate”. Acest cuvânt descrie de fapt un amestec haotic de dorinţe şi îngrijorări.

Acelaşi cuvânt în limba greacă apare şi în pilda semănătorului, unde citim că sămânţa căzută printre spini îl reprezintă pe ascultătorul care este năpădit de „îngrijorările veacului acestuia”. În mintea acestui om se dă o adevărată bătălie deoarece bogăţiile şi prosperitatea acestei lumi îi ispitesc inima. „Îngrijorările veacului acestuia” nu sunt propriu-zis îngrijorări, ci distrageri. Pavel foloseşte şi el acelaşi cuvânt în 2 Corinteni 11:28. Trecând în revistă încercările prin care a trecut, el aminteşte şi această luptă zilnică pe care o ducea – „grija pentru toate bisericile”. El nu vrea să spună că lucrarea de a purta de grijă bisericilor îi producea neplăcere şi suferinţă, ci că gândurile lui erau trase mereu în toate direcţiile de încercările şi problemele cu care se confruntau bisericile.

Cuvântul din 1 Petru 5 tradus prin „îngrijorare” poartă acest sens de tragere în mai multe direcţii. El descrie o gândire dezbinată, neclară şi nesigură, lucru relevant mai ales în ceea ce priveşte deciziile majore şi dificile de pe parcursul călătoriei vieţii. În astfel de decizii, noi putem arunca asupra Domului toate judecăţile noastre împărţite, ştiind că El „îngrijeşte” de noi (un alt cuvânt care înseamnă că Dumnezeu este interesat de noi). Aceasta nu înseamnă, bineînţeles, că putem renunţa să ne mai gândim cu atenţie la problemă, să ne rugăm pentru ea şi să respectăm regulile Cuvântului, ci înseamnă că decizia finală nu ne aparţine, ci este a Domnului.

Cât de mult ne linişteşte să ştim că Dumnezeu are o voie specifică pentru noi! Din aceasta noi înţelegem cât de mult ne iubeşte şi ne poartă de grijă şi cât de strânsă este unirea noastră cu El. Astfel, putem fi siguri că fiecare etapă majoră din călătoria vieţii şi fiecare punct important de cotitură au un scop şi că, dacă vrem să descoperim voia Lui, timpul nu va fi risipit degeaba. Gândul acesta ne smereşte şi ne face să ne supunem în totalitate voii lui Dumnezeu.

Noua abordare a călăuzirii slăbeşte foarte mult percepţia credinciosului cu privire la domnia lui Cristos. Independenţa şi conducerea propriului destin devin foarte repede norma, iar Cristos Îşi pierde autoritatea şi domnia. Nu vrem să spunem că noua şcoală de învăţătură care se opune concepţiei tradiţionale despre călăuzire vrea să atace domnia lui Cristos, însă tocmai la rezultatul acesta ajunge, dând câştig de cauză unor creştini lipsiţi de devotament care nu vor să se supună Domnului în totalitate.

În aceste vremuri de belşug, ispita de a căuta confortul şi siguranţa financiară este omniprezentă, iar noua concepţie îi asaltează pe creştini spunându-le: „Fă ceea ce crezi tu că este logic şi corect.” Din nefericire, atunci când suntem ispitiţi, multe lucruri (atâta vreme cât nu sunt evident împotriva eticii şi moralităţii) ne pot părea acceptabile. Ispita ne poate face să justificăm în orice măsură liniştea, belşugul, timpul liber, recreaţia, căutarea propriilor interese şi aşa mai departe. Noua concepţie ne dă pe mânia tiraniei sinelui şi a ideii că Domnul este un Dumnezeu absent, reducând ascultarea credinciosului evanghelic la nivelul unui creştin doar cu numele. Faptul că Dumnezeu are o voie şi un plan specific pentru credincioşii Săi este una dintre cele mai mari binecuvântări ale mântuirii şi un imbold puternic la a trăi cu adevărat în evlavie. Noi trebuie să ne supunem întotdeauna cu bucurie şi de bunăvoie Împăratului împăraţilor, pentru că aceasta este onoarea şi gloria noastră cea mai înaltă.

Note de final:
1 Multnomah Press, Portland, Oregon
2 Moody Press, Chicago
3 1 Corinteni 4:16; 11:1-2; Filipeni 3:17; 1 Tesaloniceni 1:6; 2 Tesaloniceni 3:9.

Paşi spre călăuzire în călătoria vieţii, de Peter Masters. Disponibilă în Librăria Tabernacle. ISBN 9781870855662