Tweet

Vremuri grele (1) Cum să recunoaştem şi să reacţionăm la vremurile de apostazie extremă

         Ceea ce auzim în acest pasaj este vocea lui Dumnezeu care le oferă credincioşilor Săi din vremurile de apostazie explicaţiile, avertizările şi îndrumările de care au atâta nevoie pentru a supravieţui şi a fi în siguranţă.

Înţelegem noi cum se cuvine aceste vremuri caracterizate de o lipsă de evlavie neobişnuit de mare? Care sunt pericolele cele mai grave? Încotro trebuie să ne îndreptăm atenţia cel mai mult ca să ne păzim de capcanele diavolului? Ştim noi exact cum va remodela ateismul societatea de azi şi cum va influenţa chiar bisericile adevărate?

Credincioşii din zilele noastre sunt profund dezamăgiţi de progresul slab al eforturilor lor de evanghelizare, simţindu-se aproape copleşiţi atunci când citesc despre succesele şi binecuvântările eroilor credinţei de odinioară. Noi trăim însă vremuri deosebit de dificile – „vremuri grele” – iar Scriptura ne spune aici cum să le recunoaştem şi cum să reacţionăm la ele.

Marii luptători ai credinţei, cum a fost şi C. H. Spurgeon, nu au trăit niciodată vremuri ca ale noastre. Şi Spurgeon a avut parte de multe încercări şi necazuri, dar cele mai multe au fost de altă amploare. Evanghelia proclamată de el nu s-a lovit niciodată de un zid de nepăsare totală. Generaţia lui de predicatori nu s-a adresat unei societăţi atât de corupte, de perverse şi copleşite de adulter, iar oamenii de atunci nu decăzuseră atât de mult încât să aprobe uciderea în masă a pruncilor nenăscuţi din pur egoism. Nu încape îndoială că moralitatea societăţii este semnificativ mai slabă chiar decât în urmă cu patruzeci de ani, iar noi trebuie să înţelegem contextul în care trăim ca să nu fim copleşiţi de descurajare.

Harul irezistibil

         Recunoscând depravarea neobişnuită a zilelor noastre, vom înţelege necesitatea absolută a unei lucrări irezistibile a harului de convertire a sufletelor umane şi vom preţui aşa cum se cuvine fiecare biruinţă a harului. Vom învăţa care sunt păcatele „noi” pe care trebuie să le demascăm în predicarea Cuvântului şi vom face tot ce ne stă în putinţă pentru a proteja Biserica lui Isus Cristos de răul înconjurător care vrea să se furişeze în ea.

Pavel îşi începe marea profeţie cu următoarele cuvinte: „Să ştii că în zilele din urmă vor fi vremuri grele.” El nu se referă aici la zilele cele mai din urmă (ultimii ani ai acestui veac), întrucât spune că în aceste zile „vor fi vremuri [la plural] grele”. Cu alte cuvinte, în zilele din urmă vor veni mai multe vremuri (perioade) grele, ceea ce sugerează că această etapă a istoriei va fi de lungă durată. Expresia „zilele din urmă” (sau vremurile din urmă) este folosită de cele mai multe ori în Noul Testament pentru a descrie întreaga „eră a bisericii” care a început odată cu venirea lui Cristos.

În ziua Rusaliilor, Petru a interpretat profeţia lui Ioel („În zilele din urmă…”) ca împlinindu-se chiar prin evenimentele din ziua aceea, când Duhul a coborât peste biserica nou-născută. Petru a ştiut că în acel moment au început zilele din urmă.

Evrei 1:2 vorbeşte despre începuturile bisericii folosind expresia „la sfârşitul acestor zile”. Apostolul Petru spune despre Cristos că a venit să-Şi verse sângele „la sfârşitul vremurilor pentru voi” (1 Petru 1:19-20). Apostolul Ioan a afirmat foarte apăsat că trăieşte în „ceasul cel de pe urmă” fiindcă pe scena istoriei urcaseră deja mulţi anticrişti (1 Ioan 2:18-19).

Au existat deja mai multe perioade caracterizate de o lipsă flagrantă de evlavie, de îndepărtare de la credinţă şi de ostilitate faţă de Evanghelie.

       Zilele din urmă au început, aşadar, odată cu venirea lui Cristos şi întemeierea bisericii Sale nou-testamentale şi se vor încheia atunci când Cristos va reveni pe norii cerului, cu mare putere şi slavă. Întreaga eră a bisericii, era Evangheliei, perioada finală a istoriei culminând cu întoarcerea Domnului – aceasta este „zilele din urmă”.

Deocamdată, zilele din urmă au durat peste 2.000 de ani, interval în care au existat mai multe perioade caracterizate de o lipsă flagrantă de evlavie, de îndepărtare de la credinţă şi de ostilitate faţă de Evanghelie.

Înţelegem de la Pavel că aceste perioade de anti-creştinism dus la extrem vor veni în valuri (dar nu neapărat în mod uniform în toată lumea). Trebuie să ne aşteptăm la asemenea perioade pe tot parcursul erei Evangheliei, iar credincioşii trebuie să fie pregătiţi şi să-şi ia măsuri de precauţie speciale. Aceste vremuri sau perioade rele nu vor apărea din senin. Cuvintele lui Pavel ne lasă să înţelegem că ele se vor instala sau se vor apropia aşa cum se apropie o furtună mare. Vor fi o mulţime de semne care se vor aduna: o răceală spirituală, un întuneric tot mai mare în ce priveşte cunoaşterea Evangheliei şi un vânt tot mai puternic de cinism. Toate aceste semne se manifestă în Occident de mai bine de cincizeci de ani.

Furtuna ce se apropie

         Primul semn al apropierii furtunii în Occident a apărut chiar mai înainte de aceasta, odată cu răspândirea darwinismului şi a umanismului ştiinţific. Apoi, după Primul Război Mondial, oamenii au început să se închine tot mai puţin, chiar dacă milioane dintre ei au continuat să frecventeze bisericile. Chiar şi aceia care au încetat să le mai frecventeze au continuat să creadă în Dumnezeu şi să respecte legea morală întipărită în conştiinţele lor. Şi totuşi, acela era începutul declinului. În acelaşi timp, în denominaţiile cele mai mari a început să pătrundă liberalismul, subminând credinţa în Scriptură.

După cel de-al Doilea Război Mondial, norii de furtună s-au adunat ameninţători şi, prin anii 1960, vântul ateismului a început să sufle cu putere ca să smulgă din rădăcini orice lăstar frumos de credinţă şi sfinţenie. Curând după aceea, furtuna s-a abătut peste noi cu toată puterea. Acum credincioşii adevăraţi sunt puţini şi împrăştiaţi, iar purtătorii de cuvânt ai lui Satan (prin mass-media, prin industria de spectacole şi totodată prin şcoli şi universităţi) îşi proclamă în gura mare ura faţă de puritate, sfinţenie, Cuvântul lui Dumnezeu şi credinţa în Cristos.

Pavel ne spune că „oamenii răi şi înşelători vor merge din rău în mai rău” (2 Timotei 3:13). Cuvântul din limba greacă tradus aici prin „a merge” descrie în original acţiunea de a lovi sau de a tăia o cărare cu scopul de a merge înainte. În astfel de vremuri rele, puterile necredinţei luptă împotriva Adevărului divin şi a evlaviei ca şi cum şi-ar croi drum printr-un hăţiş. Pentru ele, credinţa şi sfinţenia sunt piedici pe care trebuie să le dea la o parte din calea lor. Ele merg înainte promovând închinarea înaintea sinelui, materialismul, împlinirea propriilor dorinţe, goana după plăcere şi eliberarea de orice constrângeri de ordin moral.

Astfel de perioade de mare păcat au crescut de fiecare dată în amploare până când Dumnezeu le-a pus capăt, fie cu putere, printr-o judecată, fie cu îndurare, printr-o reformă sau trezire spirituală.

Nu aflăm câte astfel de perioade vor fi în era Evangheliei, însă găsim în acest pasaj indiciul că fiecare va fi mai rea decât cele dinainte, până la ultima – când va veni mai întâi „lepădarea de credinţă şi se va descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu…” (2 Tesaloniceni 2:3-4).

Înrăutăţirea progresivă a acestor perioade succesive de păcat este sugerată fără doar şi poate şi în 2 Timotei 3:13, dacă ţinem cont de faptul că acest verset trebuie citit în contextul versetului 1. Cu alte cuvinte, ar trebui să citim: „În zilele din urmă vor fi vremuri grele … oamenii răi şi înşelători vor merge din rău în mai rău.” Când facem această legătură, înţelegem că Pavel spune că răul se va amplifica nu numai în cadrul fiecărei perioade, ci şi de la o perioadă la alta.

Ar putea fi vremurile de păcat în care trăim ultima şi cea mai mare dintre aceste perioade? Se prea poate. Dispreţul faţă de standardele lui Dumnezeu a atins deja cote uluitoare. În mod cert, până acum nu s-a mai văzut o ură atât de făţişă împotriva lui Dumnezeu şi a legilor sale în locuri în care odinioară strălucea lumina Evangheliei. Iar dacă ne gândim şi la celelalte semne ale sfârşitului veacului (vezi Matei 24:14) care se împlinesc deja atât de bine, parcă nu mai este timp pentru încă un ciclu complet de reformă, binecuvântare, declin şi apostazie înainte să vină sfârşitul.

Aspectul care ne interesează însă pe noi cel mai mult este ceea ce ne sfătuieşte Dumnezeu să facem în faţa vremurilor rele. Un avertisment esenţial se regăseşte tocmai în cuvintele alese de Duhul: „În zilele din urmă vor fi vremuri grele.”

Vremurile grele sunt vremuri greu de îndurat. Cuvântul folosit în limba greacă vorbeşte despre o forţă puternică şi copleşitoare care, prin acţiunea ei, slăbeşte şi compromite. Traducerile Bibliei folosesc mai multe variante pentru acest cuvânt, printre care cumplite, groaznice sau primejdioase, iar noi considerăm că aceasta din urmă este probabil cea mai bună dintre ele, întrucât lipsurile şi suferinţele pe care le aduc aceste vremuri se împletesc cu pericolul şi insecuritatea. Dar în ce fel anume vor compromite aceste vremuri primejdioase biserica şi la ce ar trebui să fim în mod special atenţi?

Lângă noi creşte o generaţie tânără care nu ştie să existe ceva mai bun, pentru care perversiunile Sodomei sunt normalitatea

         În primul rând, şi cel mai evident, vremurile grele sunt primejdioase pentru că ne influenţează. Cât de periculos este pentru oricine să fie înconjurat de imoralitate, mizerie morală, egoism şi goană după plăcere! Până şi credincioşii se obişnuiesc foarte uşor cu aceste lucruri, încetează să mai fie dezgustaţi de ele şi, încetul cu încetul asimilează noile valori. Lângă noi creşte o generaţie tânără care nu ştie să existe ceva mai bun, pentru care perversiunile Sodomei sunt normalitatea. Aceştia sunt copiii noştri şi cei care se convertesc la Şcoala Duminicală şi la întâlnirile de tineret şi ar trebui să ne umplem de teamă pentru ei. Ne mai putem mira că adulterul şi divorţul s-au înmulţit şi în bisericile evanghelice aşa cum s-au înmulţit în lume? Trăim vremuri grele.

Când orice program de televiziune (inclusiv multe dintre documentare) începe şi continuă cu imaginile şi muzica unei culturi pervertite, aceasta devine o trăsătură permisă şi esenţială a vieţii, un lucru uzual. De multe ori tinerii sunt uimiţi să afle că aceste lucruri n-ar avea ce să caute în închinarea şi lucrarea unui Dumnezeu Sfânt şi nici în inimile oamenilor.

Propriul interes predomină

         Pentru că lumea din jur îşi urmăreşte atât de mult propriile interese, credincioşii ajung în scurt timp să reacţioneze şi ei la circumstanţe aşa cum fac cei din lume. „Îmi voi afirma drepturile şi voi ieşi cu fruntea sus!” zic ei, în vreme ce Domnul (prin Pavel) spune în zadar: „Blândeţea voastră să fie cunoscută de toţi oamenii.” Până şi credincioşii pot ajunge să-şi sfideze angajatorii, să fie răutăcioşi cu colegii sau să se răstească la fraţii lor în credinţă. Ei se lasă pătrunşi de reacţiile lumeşti şi ajung să dea dovadă fără rezerve de egoism şi mândrie.

Mai există un motiv pentru care perioadele de apostazie dusă la extrem şi de păcat sunt vremuri grele sau primejdioase. Nu numai că bisericile ajung să fie pângărite şi distruse de standardele acestei lumi, dar ele constată că este şi mult mai greu să predice Evanghelia şi mesajul lor să fie ascultat. Omeneşte vorbind, este mult mai greu să mărturiseşti acum decât era în urmă cu cincizeci de ani. Oamenii sunt într-atât de îndoctrinaţi cu idei păcătoase şi într-atât de întunecaţi la minte din pricina stilului de viaţă păcătos încât sunt mult mai departe de adevăr decât erau odinioară.

Mass-media şi sistemul de educaţie au decis că nu există Dumnezeu, nu există suflet, nu există standarde absolute pentru bine şi rău şi că nimeni nu are dreptul să ia la întrebări pe altcineva cu privire la aceste lucruri. Fiecare este îndreptăţit să facă ce este bine în ochii lui.

Trăim o vreme de aroganţă şi independenţă nemaiîntâlnite, întrucât niciodată până acum nu s-a mai văzut o asemenea „reprogramare” a conştiinţei umane de a „numi răul bine şi binele rău” şi de a „spune că întunericul este lumină şi lumina întuneric”.

Împotrivirea teribilă a societăţii faţă de mărturisire şi evanghelizare este un pericol pentru biserici şi din cauza faptului că, aşa cum am remarcat deja, pastorii şi oamenii devin demoralizaţi şi descurajaţi, pierzându-şi credinţa. Unele biserici bune au renunţat deja la evanghelizare, căzând într-o stare de introspecţie şi declin, în vreme ce şi mai multe au căzut într-o cu totul altă capcană, redefinindu-şi instituţiile şi metodele ca să devină mai atrăgătoare pentru cei din lume. Închinarea s-a transformat în spectacol, în ceva menit să placă oamenilor cu gândire lumească şi nicidecum lui Dumnezeu. Multe biserici sunt în acest moment un fel de cluburi sociale, dar care oferă şi un beneficiu suplimentar – favorul lui Dumnezeu pentru membrii lor, împreună cu un loc în cer.

Trebuie să avem în vedere pervertirea societăţii profeţită în 2 Timotei 3, astfel încât evanghelizarea noastră să fie relevantă şi ocrotirea pe care o dăm poporului lui Dumnezeu să fie adaptată la vremurile pe care le trăim. Ca atare, să ne îndreptăm atenţia spre trăsăturile comportamentului în vremuri de apostazie.

Acesta este primul dintr-o serie de trei articole despre Vremurile grele publicate în Sword & Trowel, 2011, nr 1.

Cititorii au la dispoziţie şi seria de predici din 2 Timotei a Dr. Peter Masters.